Anul acesta am pierdut‐o pe Meme. Deși operația pe care o făcuse cu câteva luni în urmă a decurs perfect, iar doctorul care a operat‐o a fost un exemplu uriaș de răbdare și profe‐ sionalism, bunica mea a fost printre zecile de mii de victime ale sistemului românesc care numai „sanitar“ nu se poate numi: a contractat, în spital, o bacterie mult prea greu de învins de către o femeie de 84 de ani.
Deși am iubit‐o enorm și nu trece o zi fără să mă gândesc la ea, nu am vărsat nicio lacrimă la înmormântare și nici după. Se spune că nu ești un părinte și un bunic adevărat dacă nu îți pregătești copiii și nepoții pentru propria ta moarte, de altfel, inevitabilă. Nu numai că a știut cum să ne pregătească, dar a lăsat totul în urma ei atât de bine pus la punct, încât, chiar dacă nu prea mă împac cu metafizica și cu ideea de lume de dincolo, o simt atât de vie.
A avut timp să mă învețe absolut toate lucrurile pe care ar trebui să le știu, iar sfaturile ei au fost atât de concise și de complete, încât o simt, în fiecare zi, aici, lângă mine. Așa a avut Meme grijă să trăiască pentru totdeauna, așa a înțeles că trebuie să facă pentru ca eu să nu îi simt lipsa. Oamenii care își duc întreaga existență pentru a‐și ajuta familia și pentru a menține totul într‐o ordine perfectă nu mor niciodată.
În afară de prezența ei fizică, de glasul și de îmbrățișările ei, nu îmi lipsește nimic, pentru că am în minte totul. Știu ce‐ar fi spus și ce sfat mi‐ar fi dat în absolut orice situație, fără excep‐ ție. asta am înțeles că trebuie să fac și eu pentru copiii mei: să mă asigur că le dau totul, toată învățătura și toată expe‐ riența mea de viață.
Bunicile mele și‐au crescut singure copiii, pentru că răpo‐ sații mei bunici, bărbații lor, pe care nici măcar nu știu cum îi cheamă și pe care nu am apucat să îi cunosc, le‐au părăsit când tata avea 4 ani, iar mama 14 ani. Bunicile mele s‐au înțeles de minune și au militat în permanență pentru unitatea familiei, atunci când părinții mei, tineri fiind, se certau și, în nebunia vârstei, își făceau bagajele.
Mama amenința uneori că pleacă, dar nu a plecat niciodată, iar tata își căra câteva haine în dacia din fața blocului, dar se făcea că a uitat în casă ceva important și se întorcea de fiecare dată. Astfel, în 35 de ani de căsnicie, părinții mei nu au dormit nici măcar o noapte în paturi separate. De la ei am învățat dragostea și respectul pentru partener, fiind cele mai bune exemple pe care le cunosc despre noțiunea de a fi un cuplu și de a fi părinte.
Coborând și mai mult cu povestea mea pe arborele gene‐ alogic, anul acesta m‐am căsătorit cu Ana. Îl creștem împreună pe Nicholas, care are 3 anișori. Iar fiica noastră, pe care, cel mai probabil, o vom boteza tot Ana, se va fi născut deja în momentul în care această carte va apărea în librării. [UPDATE: Între timp, ne pregătim de aniversarea de doi ani a fetiței noastre, Anais.] Aproape tot timpul în care nu scriu îi este dedicat lui Nicholas.
Nu simt că fac asta ca pe‐o datorie, ci este noul meu mod de viață, cel care îmi aduce împlinirea totală. Mai vrem și alți copii și ne gândim, cât se poate de serios, să și înfiem unul sau doi. „Un bărbat care nu petrece timp cu familia lui nu poate fi nici‐ odată un bărbat adevărat“, spunea celebrul personaj Vito corleone din Nașul, iar eu mă simt acum, într‐adevăr, mult mai bărbat decât mă simțeam atunci când eram atât de mândru de fiecare nouă fată cucerită.
Din câte mi‐a povestit soția mea, părinții ei au fost la fel de loiali unul celuilalt ca și părinții mei, fără a se despărți măcar pentru o zi. Ba mai mult, socrii mei refuză să creadă că vârsta lor este cea din buletin și că pasiunea din cuplu are termen de valabilitate – așa că, acum doi ani, au mai făcut doi copii, frățiorii anei, cumnații mei, cei cu care voi putea bea prima bere abia peste vreo 16 ani.
Și eu, și Ana, credem extrem de mult în puterea exemplului. Dacă părinții noștri au putut rămâne uniți pentru noi și în numele dragostei, le vom putea urma modelul. Nu întotdeauna, dar în foarte multe cazuri, copiii vor copia comportamentul părinților.
Pentru că ceea ce au oamenii diferit de oricare alt animal de pe pământ este limbajul. Suntem binecuvântați cu un sistem de comunicare atât de puternic și de precis și putem împărtăși ce‐am învățat cu o asemenea exactitate, încât se acumulează în memoria colectivă. Asta înseamnă că informația poate supraviețui mai mult decât cei care au învățat‐o, dar și că aceștia pot supraviețui prin ea și împreună cu ea. Informația se acumulează de la o generație la alta.
Din acest motiv, ca specie, suntem așa de creativi și atât de puternici, din ce în ce mai puternici. Tot datorită acestui fapt, avem o istorie. Se pare că suntem singura specie din cuaternar cu acest dar. Celebrul istoric David Christian numește această abilitate „învățare colectivă“.
Așa că, indiferent dacă provii dintr‐o familie cu părinți divorțați, familii din care vă povesteam că provin părinții mei, sau dacă ai norocul, ca și mine, să trăiești într‐o familie în care căsnicia alor tăi e durabilă, ești obligat să le arăți copiilor că dragostea este ceva în care merită să crezi. Pentru totdeauna.
Fragment din cartea Love Is Fun, de Gașpar Gyorgy și Bogdan Nicolai. Cartea a apărut în 2018 la editura Pagina de Psihologie.
Bogdan Nicolai
