“Și dacă uiți să vii să mă iei, mami?” Asta mi-a spus Nicholas în prima lui zi de grădiniță, cu ochii aproape înlăcrimați si cu vocea tremurândă. Aproape că mi s-a rupt sufletul. Dragul meu, dacă ai putea să te uiți o secundă în sufletul meu, ai sta liniștit și ai știi că acest lucru ar fi imposibil. Mami nu ar putea să uite de tine nici măcar o secundă.
L-am lăsat cu lacrimi în ochi. La mine mă refer de data asta. El părea relaxat când a plecat cu educatoarea să-și cunoască colegii. A strigat însă de pe hol, cât a putut de tare, să fiu la 12 fix la grădiniță ca să îl iau.
Am ajuns acasă și nu-mi găseam locul. Am fost agitată toată dimineața. Îmi făceam gânduri, mă întrebam dacă am reușit cu adevărat să îl liniștesc. Îi era teamă. Teama de abandon, cea mai mare spaimă pe care o poate simți un copil.
O frică absolut normală, într-o situație nouă, la o grădiniță nouă, cu o educatoare nouă și colegi noi. Am încercat să fiu cât se poate de pozitivă cu noua etapă prin care trece, să-i dau multă încredere în el. Discutasem toată săptămâna anterioară despre noua grădiniță.
La 12:00 fix, eram acolo, nerăbdădoare. Am fost primul părinte care a venit să-și ia copilul. Nicholas mă vede, îmi sare în brațe și îmi spune că și-a făcut mulți prieteni, dar pe care nu știe cum îi cheamă.
– Mami, am o veste proastă.
– Care iubitule? întreb cu un nod în gât.
– Există reguli la grădinița asta, iar mie nu-mi plac regulile.
– Fără reguli ar fi haos, sunteți mulți copii, e normal să aveți reguli.
– Mie nu-mi plac. Mami, pot să-ți mai zic ceva?
– Sigur.
– Am fost primul care a plecat din clasa. La fel vreau să fie și mâine. Mulțumesc că ai venit să mă iei și mulțumesc că lucrezi ca să faci bani să-mi cumperi dulciuri.
Ana Nicolai
