O minge, câteva pietre, un elastic, o sfoară, o grămadă de nisip, noroiul de pe stradă sau un simplu perete. Ce au toate acestea în comun? Ei bine, deși multor copii din ziua de azi nu le va veni să creadă, acestea au fost cele mai bune și distractive lucruri cu care noi ne-am jucat. Și nu, nu am trăit în epoca dinozaurilor. Este vorba despre jocuri care încă distrau copiii acum 20 de ani. Voi reda câteva dintre ele, spre plăcerea adulților și poate, curiozitatea copiilor de a încerca ceva “nou”.
ELASTICUL
Se ia o bucată de elastic cam de 3 metri. Dar stai, că mama și tata nu aveau un elastic așa de mare prin casă!
Pentru plăcerea jocului, fiecare participant trebuia să aducă de acasă câte o bucată de elastic care la final se înnoda și uite așa ajungeam la 3 metri.
Mare era bucuria părinților sau a bunicilor când își găseau pantalonii de pijama fără elastic.
Era un joc în principal pentru fete, dar mai găseam și câte un băiat care trebuia săracul să stea la elastic mult și bine, fără să comenteze, până când fetele topăiau.
Și credeți-mă, că țopăiam mult și bine, fără a avea noțiunea timpului. Stau și mă gândesc acum, cum de nu ne dureau picioarele?
RAȚELE ȘI VÂNĂTORII
Rațele și vânătorii e un joc pentru toată strada și pentru toate vârstele. De la copiii de 3 ani și până la bunici.
Cu toții intrau în joc când cineva întreba: “cine se joacă Rațele și vânătorii?”. E nevoie doar de o minge.
Ar fi bine să nu fie o minge de fotbal, tare. Asta pentru că de multe ori îți mai vine puternic în diverse părți ale corpului, uneori și față, și nu ai vrea să ai ditamai vânătaia.
Oricum, indiferent de lovitura pe care o primești, nu renunți. Doar nu vrei să îți pierzi viața?!
E nevoie de doi portari (și da, nimeni nu vrea să fie portar) care aruncă cu mingea să nimerească pe oricine din gloata de copii.
Cel mai tare era cel care reușea să prindă mingea, avea o viață în plus.
1,2,3, LA PERETE, STAI!
Asta era jocul pentru momentele când deja erai prea obosit să mai alergi.
Era nevoie de un perete, un gard, un pom sau orice era drept.
Un copil (ăla cel mai obosit) stătea cu fața la perete, striga formula magică, în timpul ăsta ceilalți, puși la un punct fix mai depărtat, trebuiau să se apropie cât mai repede de el, și când termina formula magică de spus se întorcea repede.
Cine se mai mișca, trebuia să reia traseul de la punctul fix.
COARDA
Pentru a face fericite câteva fete, nu era nevoie decât de o bucată de sfoară mai țapănă. Puține fete aveau o coardă adevărată.
Și săream, și săream, și săream, până greșeam. Și nu, nici aici nu îmi amintesc să mă fi durut picioarele vreodată.
FLORI, FETE SAU BĂIEȚI
Ei bine, ăsta era un joc pentru copiii mai mari, de pe la 10 ani. Așa puteai afla cu ușurință cine pe cine place.
Nu aveam rețele de socializare iar micile pasiuni se trădau imediat. Dacă alegeai “băieți” și “inculpatul” era și el la joc, era o adevărată provocare și un amalgam de emoții.
Acum, serios, nimeni nu ar fi vrut să știe care e floarea ta preferată.
TELEFONUL FĂRĂ FIR
Cel mai des jucam asta la școală, când lipsea un profesor.
Este jocul care poate demonstra cum cuvântul “câine” ajunge “pâine” sau o înșiruire de silabe fără sens atunci când este transmis în șoaptă de la un copil la altul.
ȚARĂ, ȚARĂ, VREM OSTAȘI
E un joc de forță. Două echipe stau față în față, ținându-se de mână.
Unii strigă: “Țară, țară, vrem ostași!” Iar ceilalți întreabă: “Pe cine?” “Pe David” li se răspunde.
Atunci David aleargă vijelios cu scopul de a rupe una dintre legăturile de mâini adverse. Dacă nu reușește, rămâne acolo.
Dacă reușește, se întoarce în echipa sa împreună cu alt copil pe care îl alege el. De obicei, pe cel mai mare și mai puternic, spre oftatul disperat al adversarilor.
După aceea, rolurile se schimbă. Câștigă echipa care se înmulțește. Este un joc care poate dura ore. Dar hei, cine se grăbea?
Lista poate continua cu zeci de jocuri uitate ale copilăriei. Vă las pe voi să o completați. Ce jocuri vă mai amintiți cu drag?
Mihaela Viziru
Mihaela Viziru este mamică de omuleț vorbăreț de 3 ani și jumătate. La fel de vorbăreață este și ea, ar discuta ore întregi despre copii și călătorii. Adoră să scrie și să împărtășească experiențe, “sfaturi” și (ne)realizări cu alți părinți. Cu o experiență de 10 ani în presa “serioasă”, pentru oameni mari, își găsește refugiul în scrierile pentru omuleții noștri vorbăreți.
