Cred că eram la aeroportul Otopeni când s-a întâmplat pentru prima dată ca un necunoscut să mă confunde cu bunica propriului meu copil. Cumpăram o sticlă de apă dintr-un magazin, iar copilul avea un tantrum. Când am lăsat-o din brațe pentru câteva secunde ca să plătesc, a început să urle și mai tare. Femeia de la casa de marcat mi-a spus zâmbind: “Așa e cu nepoțeii. Am și eu doi.”
Am zâmbit și i-am spus „Să vă trăiască!”, mi-am luat fiica de mână și am ieșit.
Episodul s-a repetat și în alt context și sunt sigură că, pe măsură ce anii trec, voi fi “bunică” din ce în ce mai des, până când voi fi cu adevărat bunică.
Am bănuit că așa se va întâmpla. Este una dintre consecințe. Am făcut primul copil la 45 de ani, iar pe al doilea la 49 de ani.
Există și fața strălucitoare a medaliei. Sunt și oameni care își dau seama din prima clipă că sunt (deocamdată, doar) mamă, iar asta mă face să mă simt mult mai tânără.
Totuși, pentru că nu am fost niciodată o mamă mai tânără, nu pot spune ce este diferit față de una tânără.
Dacă te întrebi de ce am făcut copiii așa de târziu, răspunsul nu este unul medical și nici unul extrem de complicat.
M-am concentrat pe cu totul alte lucruri: pe diplomă de doctorat, pe carieră și pe călătorii.
Am găsit foarte târziu bărbatul potrivit, motiv pentru care am apelat la anticoncepționale și chiar la un avort, pe când aveam doar 19 ani.
Pe la 30 de ani, cancerul de sân mi-a ucis cea mai bună prietenă. Să îi văd pe copiii ei fără mamă, m-a tulburat îngrozitor.
M-a făcut să mă întreb ani în șir dacă vreau să am proprii copii sau dacă voi trăi suficient de mult încât să îi văd “la casa lor”.
Totuși, la 40 de ani, am întâlnit bărbatul perfect pentru mine, cel care m-a convins că fericirea nu trebuie să scadă odată cu trecerea anilor, ci dimpotrivă.
Încă de la a treia întâlnire cu el, am hotărât că vom avea copii.
Realitatea este că și la 41 – 42 de ani, șansele de reproducere ale unei femei scad brusc, dar nimic nu ne-a oprit să încercăm. Să încercăm iar și iar.
Am început cu o inseminare intrauterină ca să scurtăm drumul spermatozoizilor, dar fără rezultat. Apoi, am ajuns la fertilizarea in vitro.
Ca mamă (de 54 de ani) a doi copii mici, cred că sunt mai răbdătoare, mai tolerantă.
Îmi pasă mult mai puțin de ceea ce cred alții despre mine, dar îmi pasă mult mai mult de nevoile și de părerea familiei mele.
Sunt mult mai preocupată de sport, de sănătate și de relaxare. Am foarte puțin timp pentru mine, dar am învățat cum să fac ca acele momente să fie de calitate.
Felul în care ceilalți mă evaluează se bazează doar pe experiențele și pe părerile lor.
Unii aleg să vadă decizia mea de a face copii “mai târziu” ca pe o nedreptate, gândindu-se că, în cele din urmă, copiii mei vor deveni orfani.
Nimeni nu îi judecă pe părinții tineri care le oferă celor mici o educație profund greșită, cei care fac copiii din oricare alt motiv decât din dragoste, cei care se confruntă cu dependențe care le pun viața în pericol.
Nimeni nu vorbește despre cazurile în care copiii își pierd părinții chiar dacă părinții lor sunt încă în viață.
Felul în care știm sau nu să ne ținem aproape familia, nu ține aproape niciodată de vârstă.
Când le-am povestit prietenelor mele experiența de la aeroport, s-au arătat revoltate și mi-au spus că trebuia să ripostez.
Apoi, m-au liniștit spunându-mi că nu arăt deloc ca o bunică. De fapt, cum arată, astăzi, o bunică?
Am ajuns să înțeleg genul acesta de incidente ca pe o consecință a drumului meu unic. Drum pe care mi-l asum, cu bune și cu rele.
Iar asta încerc să le transmit, zi de zi, copiilor mei: că trebuie să își aleagă singuri drumul și să fie mândri de el.
Și că, viața este mult prea scurtă ca să ne consumăm pentru lucruri neimportante.
Până la urmă, vânzătoarea de la aeroport nu a avut nicio intenție răutăcioasă.
Ea doar le-a sugerat celorlalți clienți din magazin că este dificil să ai grijă de un copil care țipă și că un copil care țipă nu este ceva ieșit din comun.
A vrut să îmi transmită că știe, că înțelege ce simt, că mă aflam într-o situație dificilă pentru orice persoană care a trecut vreodată prin ce treceam eu în acel moment. Bunică sau nu, am fost observată.
O mamă din grupul Omuleți Vorbăreți
