Valurile de nori trecuseră toate, rând pe rând. Nu stropiseră deloc pământul și, prin urmare, nu răcoriseră nici aerul. Fierbeau zările și parcă nu mai știa unde să se ascundă copilul…
-Unde ești, Vasi, tată? întrebă bărbatul tânăr, scund, cu pantaloni scurți și geantă de poștaș pe umăr.
-Acum am ieșit din beci că nu e răcoare, se auzi glasul subțirel al băiețelului care își freca palmele murdare de la treptele pe care tocmai urcase.
-Te simți bine, tăticule?
Ochii bărbatului care-și priveau băiatul erau roșii-sângerii, iar zâmbetul lui părea oarecum forțat de o grimasă de durere.
-Clasa întâi, ca și mine, râse copilul cu poftă ca și când îşi adusese aminte de ceva.
Și, foarte repede, râsul său ajunse până la capătul aleii scurte de case ponosite. Nu era însă nimeni prin preajmă să-l audă de parcă lumea întreagă se refugiase din fața căldurii insuportabile.
-Au plecat toți la mare și… și am rămas doar noi, se bâlbâi apoi fiul în timp ce tatăl continua să se uite lung la el.
Febra pe care o simțise încă de dimineață îl năruia încet pe dinăuntru, dar tot îi era drag să-și privească băiețelul. Când se născuse, îi dăduse numele lui, Vasile, împreună cu toată dragostea pe care de-atunci n-o mai împărțise cu nimeni.
Șapte anișori trecuseră și iată că acum Vasi cel mic mergea la școală, se spăla singurel și uneori chiar reușea să-și împăturească bluzițele. Poștașul îl lăsa însă singur în timpul verii până se întorcea de la lucru și asta nu era bine, îl îngrijora deseori.
-Mi-ai adus înghețată, înghețată sau pepene? strigă dintr-odată copilul cu ochii ațintiți în lungul drumului.
-Și dacă o să fie pepene?
-N-o să fie, că mă lipesc!
Tatăl știa povestea cu mânjitul a băiețelului său, îi știa neputința, dar mereu trecea asta cu vederea.
-Am uitat, Vasi. Lasă că încercăm diseară cu cuțitul și furculița!
-Degeaba-degeaba că tot mă lipesc! E moale și curge în toate părțile…
Copilul avea de data asta lacrimi în ochi, poate și de la căldura usturătoare. Tatăl nu suferea însă să-și vadă astfel fiul, așa încât îl săltă ușurel pe genunchi și iși lipi palma fierbinte de spătuțul său mititel. Băiatul respira liber și se liniști imediat.
-Avem multe amintiri noi doi, tăticule, parcă am fi trăit toată viața împreună, îi spuse poștașul după un timp copilului când acesta părea că adormise cu fața la drum.
-Piersicile alea din pom pe care nu ne lăsau să le cerem să le mâncăm!
Nu, nu adormise, se gândea numai cu ochii inchiși.
-Ce piersici, tăticule?!
-Alea care nici măcar nu erau coapte…
Fuseseră într-adevăr niște piersici mai demult într-o grădină, dar bărbatul nu-și mai amintea bine. Anii toți se adunaseră de-a valma sub o freză mică, blondă, zbârlită.
Pe neașteptate însă copilul sări, alergă și deschise poarta cu mâna dreaptă. Clanța era fierbinte și alunecătoare.
-Unde te duci, Vasi? Nu e nimeni! îi strigă tatăl.
Noaptea nu părea aproape cu atâta căldură din cer și nici ziuă nu mai părea de atâta liniște. Era ca la o răscruce de lumi cu ei doi în mijloc.
-Vasi, să știi că eu mă duc la culcare, mă duc repede și apoi sting lumina.
Băiatul se răsuci pe dată, închise poarta la loc și se îndreptă tăcut spre casă. Îl speriase vocea răgușită a tatălui și nu mai avea curajul să se uite în sus. Amândoi intrară deodată pe ușă, se dezbrăcară fără să se privească și se întinseră unul lângă altul pe patul mare, fără formă.
-Mai aveam de dus o scrisoare, dar nu mai pot acuma… oftă bărbatul din care parcă ieșeau flăcări.
-Unde, tăticule?
Copilul se strânsese într-însul să nu-l ajungă dogoarea, dar vocea îi curgea tot ascuțită şi tot repezită.
-Departe, după ce se termină toate blocurile. O pun între vaze să nu uit de ea mâine. Poate e nevoie… N-am cum s-o uit…
Bărbatul se ridică cu greutate, merse clătinat până la tolba sa de unde scoase un plic mare și negru. La fereastră, două vaze subțirele și arcuite din sticlă colorată străjuiau noaptea de afară. Erau și goale și la fel, numai culoarea le deosebea:una mov, iar alta prăzulie.
Tatăl strecură plicul prin spațiul îngust dintre cele două; nu mai avea strop de putere, vremea îl doborâse. Când adormi înaintea copilului, un șuierat gros îi străpunse pieptul fără voia lui; de-acum s-ar fi zis că se terminase cu vara.
Noaptea era fără lună, fără stele. Dacă ar fi întins mâna în direcția plicului mare și gros, Vasi s-ar fi simțit mai liniștit. Nu putea însă de teama întunericului ce se furișa de-acum pe fereastra deschisă.
Se dădu totuși jos din pat după un timp și apucă cu degetele-i micuțe scrisoarea, uitându-se tot timpul în ochii tatălui său care dormea. Trebuia să-l ajute, trebuia el să ducă mesajul cui o fi fost; nu putea fi acolo după blocuri chiar capătul Pământului!
După ce se mai gândi puțin, băiatul se îmbrăcă încet și se furișă pe ușă, călcând ușor numai pe scândurile care nu scârțâiau. Afară în curte avea doar un motan floriu, pe Vasilache, care însă se întorcea acasă numai spre dimineață. În rest, câțiva copaci care de-aseară își pierdeau neputincioși frunzele.
„Ce prostie că pomii nu pot fi deștepți ca oamenii. Ce le vine să piardă frunzele?!” gândi copilul așa dintr-odată. „Eu de mic am vrut să fiu deștept și am devenit.” Așa era, de mic îşi știuse toate căile, mai puțin asta din afara blocurilor. La asta, chiar că nu se așteptase!
Când în sfârșit i se păru că timpul e potrivit, Vasi cel mic închise poarta cu grijă și păși țanțoș pe drumul mare. Nu era vânt și totuși o răcoare venită de sus îl făcu să se înfioare.
„Trebuia să-mi pun barem’ șapca pe cap, dar acum nu mă mai întorc, e destul de târziu și așa!” se descurajă și se încurajă de unul singur. Aleea de case era luminată, dar avea să se termine repede și apoi nu mai știa de drum.
„Cândva tot o să trebuiască să aflu unde să duc scrisoarea asta, mai bine mă opresc să citesc înainte să mă pierd pe vreo ulicioară necunoscută”, se hotărî el tot cu gândul la ce-avea să găsească dincolo de colț.
Scoase plicul mare și negru din gentuța lui de școală și la lumina galbenă de pe aleea șerpuită citi tare, ca să-l audă parcă toată lumea:
– Destinatar : Mâța Leșinată – Restaurant
Atât și nimic mai mult… Ce mai era și asta?! Cum adică să fie mâța leșinată? Se gândi la Vasilache și la ce-ar fi făcut el într-un restaurant. Păi Vasilache ar fi dansat și pe mese și tot n-ar fi putut fi leșinat.
Trebuie că era vorba despre o pisică mai mică, una care se pierduse de-acasă și o hrăneau acolo să nu leșine. Liniștindu-se astfel, copilul băgă scrisoarea la loc, își legă din nou șireturile și se puse pe alergat. Doar nu erau să-l apuce zorile tot pe drum!
Se opri doar când i se gâtui suflarea. Lumina devenise între timp verde și orbitoare. Era lumina blocurilor care se înșiruiau pe o stradă uriașă, gălăgioasă, pustie. Vasi nu vedea pe nimeni cunoscut, decât mașini care mergeau singure.
Descumpănit, se așeză pe o bordură și-și culcă fața pe brațe. Le simțea reci ca pe sticlele din beci ale tatălui său de care se lovea din greșeală când se ascundea de arșiță.
„Nu știu dacă am să pot merge mai departe”, gândi copilul. Mai văzuse blocuri într-o vedere din geanta de poștaș, dar alea erau mici și cu o grădină frumoasă de flori între ele. Ce vedea acum era altfel: mare și din toate părțile.
„Parcă ar fi case de balauri, nu de oameni!” Era pur și simplu copleșit și parcă ar fi vrut să se ascundă între mâinile-i micuțe.
De îndată ce într-un sfârșit își ridică de jos privirile, le văzu din nou: „N-au simțul umorului și sunt și șchioape! Doar n-o să-mi frică acum când tocmai am plecat de-acasă. Și-apoi mie nici nu mi-e frică…” Băiatul se războia cu el însuși, noroc că drumul era drept și-l ducea singur.
La un moment dat, un panou imens îi inundă privirile: culori multe se zbăteau în coloane lungi și abrupte, însă de îndată ce reușeau să formeze o imagine, ea se schimba din nou, fără noimă. „O să ajung să-mi fie frică de lumină, că de întuneric n-am știut niciodată…” închise iarăşi ochii copilul.
După vreo două clipe, îi deschise totuși și începu să alerge din nou fără a se mai uita deloc în urmă. Gentuța îi sălta pe umăr când într-o parte, când într-alta, dar mâinile îi erau acum libere și curajoase.
Ori de câte ori începea un alt bloc, gâtuțul alb i se arcuia în sus și copilul căuta să vadă vreun semn pentru călătoria sa. Deocamdată niciunul, succesiunea n-avea vreun rost, nici florile din fereastră nu spuneau mare lucru. „O să înnebunesc dacă o mai țin tot așa”, se sperie băiatul și se așeză iarăși pe o bordură, de data asta lângă o fântână arteziană.
Așa ceva nu văzuse nici măcar în cartea de școală. Apa țâșnea din mijloc, se încovoia spre marginea bazinului și dispărea undeva unde nu se știa ce făcea. Stătea un moment liniștită după care începea din nou, fără odihnă.
„Toate-toate durează aici la infinit… Ce mai lume!” Dacă nu i s-ar fi făcut frig de la apă, ar mai fi zăbovit acolo, umplându-și plămânii mici de umezeală, așa însă alergă iar mai departe.
„Oare o să termin blocurile astea vreodată, ori o să-mi iasă sufletul?” se întrebă Vasi în gând cu ochii din ce în ce mai mari. Și zorile se lăsau așteptate… Zorile pe care niciodată nu le dorise, că-l despărțeau de tăticul lui.
Bine ar fi fost să nu se gândească, să-i rămână numai scrisoarea în cap, cu tot cu mâța ei leșinată. Bine ar fi fost să alerge în continuare și din ce în ce mai repede.
-Hei, copilule, unde te grăbești așa de parcă ai fi văzut o nălucă?!
-Mă grăbesc spre țelul meu, doamnă Toamnă! bâigui băiatul de răspuns în fața unei femei înalte, elegante şi foarte slabe.
O rochie în întregime ruginie îi acoperea trupul până la pământ și numai brațele-i rotunjite îi erau libere și strălucitoare în noapte.
-Ce-ți trece prin minte?! se zbârli femeia cu tot cu părul său roșu. O fi de la rochie…
Noaptea mai slăbise și parcă o lumină se mărea în cer, deși luna tot nu se arătase.
-Sunteți foarte frumoasă, doamnă Toamnă! zâmbi de data asta copilul.
-Oi fi frumoasă, dar nu pentru tine! Și să știi că nu sunt îmbrăcată toată în culoarea asta închisă. Uite-aici, dedesubt, nuanţa e alta!
Femeia se aplecă de mijloc și cu degetele-i lungi și ascuțite își dezveli tivul rochiei care era auriu-strălucitor. Chipul îi devenise şi el roșu de mânie și printre bolboroseli mai reuși doar să articuleze puternic, fără vreo umbră de îndoială:
-Deci termină odată cu prostia pe care o repeți!
-Exact cum am spus, Toamnă de-adevăratelea! hohoti însă mai departe micul poştaş, nestingherit de toate ţipetele, de toate ameninţările.
Viteza cu care alerga era de-acum şi mai mare şi în joaca lui mâinile i se mişcau încoace şi încolo, rugătoare spre cer. Abia când femeia brună rămase pierdută undeva în spate, Vasi se aşeză din nou pe o bordură. Obosise şi îi era foarte sete.
„Nu este apă nicăieri şi n-am luat nici cu mine în gentuţă!” gândi puţin speriat copilul.
Şi capul îl durea de la atâta alergătură şi gândurile i se învălmăşeau în minte. „Tatăl lui dormea şi mâţa tot leşina pe undeva? Ei, asta nu mai ştia, de asta nu mai era atât de sigur!” Îşi întinse grijuliu picioarele să se relaxeze şi se uită atent la ele.
La început nu îşi văzu decât degetele care i se mişcau libere în săndăluţe, apoi prin bezna foarte puţin străpunsă de lumina dimineţii recunoscu un fluture mare care poposise exact pe genunchiul său drept. Coborâse parcă din cer: uşor, nesigur şi timid.
„Nu seamănă deloc cu mine şi totuşi îl iubesc atât de mult!” se minună în gând copilul. Fluturele avea aripi mari, pestriţe, în multe nuanţe de cafeniu şi crem. Dacă nu ai fi ştiut, ai fi zis că e o piele de şarpe zburătoare.
-Ai scăpat de la muzeu, Uriaşule? îl întrebă Vasi cu mâna la gură pentru a-şi stăpâni râsul.
Fluturele nu răspunse, îşi întinse doar trompiţa către băiat şi mai făcu câţiva paşi cu picioarele-i lungi şi slăbănoage. Părea foarte interesat de catifeaua umedă pe care nimerise din întâmplare şi-şi cam uitase soarta.
-Uite, dacă aveam o jumătate de portocală, ne-ar fi ajuns la amândoi: eu mi-aş fi potolit setea şi tu ţi-ai fi umplut burtica cu miere. Aşa, însă, trebuie să răbdăm până ne apucă zorile, oftă băiatul.
Ştia el ceva de la tatăl său că cu cât faci mai multe lucruri, cu atât se-apune mai repede, dar cu zorile… aici se încurcase. Şi nici fluturele ăsta mare nu părea să ştie mai multe. De fapt, părea că nu ştie nimic, aşa pierdut cum era.
-Eu zic să te duci înapoi la muzeu, Uriaşule, că ai scăpat degeaba! Chiar dacă ai să mori liber, tot nu e mare scofală…
Vasi îşi dădea seama şi singur că îl durea sufletul şi că îşi pierduse răbdarea. Se scutură dintr-odată şi fluturele se ridică speriat şi se pierdu peste stradă în tufişuri. Copilul porni atunci să plângă pe înfundate şi se potoli doar când începu să alerge din nou din toate puterile lui.
Depăşi iar blocuri solitare sau grupate pe culori. Lumina se tot mărea în cer şi, la un moment dat, Vasi crezu că vede în sfârşit soarele. Nu, nu era soarele, ci doar un bec mare auriu ale cărui raze se scurgeau în toate părţile deasupra unui parc cu vedere la stradă. O maşină zbârnâitoare tăia de zor gazonul dintre copaci care părea că nu se mai termină.
-Nu ţi-e milă de iarba asta, Greieraşule? îl întrebă copilul pe tânărul firav cu maşinuţa.
-Dacă mila s-ar vinde la kilogram, nimeni nu ar cumpăra-o, ţipă cosaşul ca să acopere zgomotul pe care-l făcea fără odihnă.
Apoi, ca la un semn, opri motorul, se bătu cu palma peste frunte şi îi râse în faţă celui mic:
-Arăt rău, nu-i aşa, amice? Şi am să mor de foame la iarnă?! Mai bine fă paşi, băiatule, dacă nu vrei să te scurtez cu tărăboanţa asta!
Vasi simţea mânia tăietorului de iarbă, erau toţi la fel, cu idei fixe. Îşi strânse mai bine gentuţa la piept şi se grăbi să iasă din parcul inundat de lumină şi zgomot. Obosise iar şi se gândea la apă. Şi vreo doi-trei biscuiţi i-ar fi făcut plăcere.
„Dacă nu termin mai repede călătoria asta, o să se trezească tata în pat şi o să plângă după mine ca un copil”, îşi reproşă imediat ce imaginea hranei îi dispăru din minte. Avea picioarele într-adevăr prea scurte şi drumul nu-l ducea suficient de departe. Neapărat-neapărat trebuia să se sfătuiască cu cineva.
-Cine cântă în tufişuri, Domnule Urs cu Pălărie? O pasăre de noapte sau cocoşul care vesteşte zorile?
Copilul pusese întrebarea cât de tare putuse şi, totuşi, noul bărbat din faţa sa se prefăcea că nu-l aude. După îmbrăcăminte şi atitudine era fără doar şi poate un pescar care se grăbea să-şi prindă peştele.
-Vroiam să ştiu de fapt ce mai faceţi, atâta tot! încercă din nou băiatul să pornească o conversaţie.
Omul solid şi cu undiţă firavă zâmbi, dar tot morocănos răspunse:
-Merg la lac, păcat că peştii sunt cam hoţi în zilele noastre. Nici nu vin şi nici nu se prind, doar ne fură râmele pe apucate.
-Dar dacă reuşiţi cu un pui? Îi daţi sau nu drumul înapoi? Mie mi-e şi frică să mă gândesc: nicio masă nu ajunge, nicio bucurie…
Vasi închise ochii şi aşteptă să-i vină lămurirea. Bărbatul însă ridică din umeri, îşi plecă pălăria până la pământ şi înainte să se dezmeticească copilul, dispăru în întunericul din care venise.
„Am rămas iar fără răspuns… şi parcă mă doare şi burtica… şi parcă aş vrea să vină odată ziua ca să se stingă blocurile astea nesfârşite!”
Copilul nu mai ştia nici de unde-şi începuse drumul şi nici dacă putea să mai ajungă vreodată. Şi dacă s-ar fi oprit din alergat, tot n-ar fi folosit la nimic. Scoase dintr-odată plicul negru din gentuţă şi-l aruncă pe jos:
-Haide, du-te singur, să văd de ce eşti în stare! îi strigă plin de tristeţe şi de însingurare.
Hârtia nu se mişcă însă, nici măcar vântul care se pornise de câtva timp nu o străpunse. Înăuntru era un mesaj pentru o mâţă leşinată de la capătul Universului. Acel capăt, capătul capătului se apropia depărtându-l de lume, copilul simţea asta, se bucura dar nu ştia dacă mai trebuia să alerge.
Fără să se mai uite la plic, îl culese cu grijă de pe jos, îl băgă la loc în gentuţă şi cu ea strânsă la piept se porni iar la drum. Întâi agale, apoi din ce în ce mai repede, până când blocurile nu se mai putură număra din nou.
„Ce putere pe mine!” gândi copilul.
Îi venea acum să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Undeva în zare, nu prea departe, era în sfârşit întuneric, acolo se isprăvea lumina, nimic nu mai era în sus, erau toate prăbuşite la pământ. Acolo şi numai acolo trebuia să fie şi destinatarul scrisorii.
-Eşti foarte mic şi mergi singur la ora asta pe drum?
Vocea care-l cercetase venea de la o fată ce tocmai ieşise dintr-unul dintre blocuri. Ea nu era singură, ţinea de braţ pe o alta, îmbrăcată la fel, în piele neagră din cap până-n picioare. Aveau multe lanţuri la gât şi câteva atârnate de buzunarele cu ţinte. Cizmele lor grele de-abia se arcuiau şi de aceea paşii le erau puţin împiedicaţi.
-Nu sunt prea mic şi nu mai am de fapt mult de mers, răspunse copilul atingând cu degetele-i fine unul dintre lanţuri.
-Îl vrei tu? îl întrebă fata de-a doua, mângâindu-l uşor pe cap.
Băiatul nu răspunse, dar îşi strânse lângă el şi mai atent gentuţa.
-Noi mergem la o comemorare la un mormânt. Altfel am veni cu tine, îl asigură cealaltă şi amândouă se depărtară apoi uşor.
Lui Vasi îi plăcuseră însă lanţurile, îi venea acum să cânte de fericire. Îşi roti din nou braţele în aer cu tot cu gentuţă şi începu să alerge de data asta sărind când pe un picior când pe altul. Drumul era încă drept, dar începuse să se prăfuiască, iar luminile se stingeau rând pe rând. La ultimul bloc era pur şi simplu beznă.
„M-am apropiat foarte mult”, gândi copilul şi chiar avea dreptate.
În dreapta lui, pe un maidan, o clădire lungă cu două nivele îşi profila firma întunecată pe cer. Acum ştia : „Mâţa leşinată” era un restaurant închis, cu ferestre zidite şi lacăte grele la porţi. Copilul începu pe dată să plângă puternic, cu sughiţuri.
Aruncă pe jos gentuţa şi el însuşi se trânti pe iarbă cu faţa în sus. Simţea că niciodată nu va mai putea să-şi oprească şuvoiul lacrimilor care erau calde şi grele.
-Plânge un copil pe-aici pe-aproape sau se preface? se auzi de-odată o voce groasă şi bătrânicioasă care venea de undeva din dreapta clădirii.
Vasi se ridică iute în picioare şi-şi lipi faţa udă de gardul din fier al restaurantului ca să vadă mai bine:
-Nu se preface nimeni, eu sunt aici şi sufăr foarte tare! zise el imediat.
În faţa lui un moşneag îmbrăcat cu haine vechi şi ponosite se legăna pe un balansoar ruginit şi vorbea rar, peste toate timpurile.
-Cum ai ajuns la noi, băiete? îl întrebă din nou pe copil.
-Am o scrisoare, Înţeleptule. Tatăl meu trebuia s-o aducă, dar e bolnav. Şi eu nu înţeleg multe, mai ales de ce e mâţa leşinată…
-N-a fost numele bun, prea hazliu, a trebuit să închidem.
-Dar numele meu e bun? Vasile, ca pe tata.
Copilul scoase plicul din gentuţă şi îl mângâie uşor, cu multă dragoste.
-Ai făcut drumul degeaba, băiete! Scrisorile negre nu se citesc niciodată. Şi taţii nu se părăsesc bolnavi în pat. Ai nume bun, dar trebuie să înveţi şi tu asta.
-Şi ce să fac, Înţeleptule, cu plicul?
-Aruncă-l printre gratii, o să-l spele ploaia şi o să-l ardă soarele.
-Şi dacă cineva plânge şi dacă totuşi am putea salva pisica? Nu mai bine citim?
-Nu, ne-am amărâ degeaba… După cum ţi-am spus, plicul e negru. Dă-i drumul şi uită-l! Aşa o să-ţi fie viaţa mai uşoară.
Vasi aruncă cu grijă scrisoarea care deveni una cu pământul şi când îşi ridică privirea spre bătrân, lumina soarelui aproape că-l orbi. Era roşie, cam roşie pentru o dimineaţă de toamnă. De-acum putea foarte bine să alerge şi înapoi.
Diana Andrei
17 septembrie 2016, Bucureşti
