Un copil murdar, doar în chiloți și cu picioarele goale, care cere mâncare după multe ore de joacă, respiră aer curat și se bălăcește în găleata de apă, acela este un copil fericit! Mulți dintre noi am petrecut vacanța de vară la “mamaia” și nu mă refer la stațiunea de la malul mării, ci la bunica care ne făcea toate poftele.
Cum se termina școala, părinții ne făceau frumos bagajul și ne “expediau” la bunici.
Câteva schimburi de haine, câteva cărți pe care oricum uitam să le deschidem și cam atât!
De jucării nu aveam nevoie. Avea mamaia tot ce trebuie prin curte.
Noroiul care se făcea după o ploaie scurtă de vară bătea orice jucărie sofisticată.
Avea atât de multe întrebuințări, de la mâncarea făcută în vasele bunicii scoase pe furiș din casă, la noroiul transformat în “lavabil” cu care înfrumusețeam fața casei și până la clasica bătaie cu nori de care nu scăpa nici măcar săracul cățel.
Și nu se plângea Grivei, pentru că în cele 3 luni de vară se îngrășa 3 kilograme datorită nouă.
Cu picioarele goale și doar în chiloți. Așa ne jucam totată ziua. Și nu pentru că nu aveam haine, dar săraca mamaia spăla de mână și se săturase să ne schimbe de N ori pe zi.
Nu simțeam soarele arzător pe spate și tot ce ne frigea era nisipul, atunci când ne urcam în vărful grămezii, căci acolo era cel mai bun loc de joacă.
Cu tălpile bătătorite și pline de țărână alergam toată ziua fără să simțim oboseală.
De la prima oră a dimineții și până se lăsa întunericul, eram pe uliță sau în curte, în curtea celui care avea cei mai permisivi bunici.
La început, bătută de mama la cap, mamaia a încercat să păstreze programul riguros de masă.
În câteva zile însă, a renunțat să mai strige la noi și să ne roage să venim la masă. Și nu muream niciodată de foame.
În loc de ora 12, mâncam ciorba la ora 4, atunci când mațele noastre ajungeau să se audă mai tare ca ciripitul păsărilor. Și mâncam, fără să răsuflăm, un castron uriaș.
Pentru că ne grăbeam, ca nu cumva să pierdem distracția, de multe ori puneam castronul la gură.
Zeama, legumele, curgeau pe lângă colțul gurii și Grivei dădea bucuros din coadă.
La final, ne dădea mamaia rapid cu apă abia scoasă din fântână pe piept și eram pregătiți de o nouă rundă de joacă.
Cele mai bune caise erau cele crude, dude mâncam până aveam mâinile și limba colorate.
Unori, primeam gogoși, scovergi sau plăcintă de la diverși vecini. Ne adunam toți copiii în cerc, pe iarbă, la umbra unui dud și mâncam cu poftă.
La final, venea vecina și cu găleata de apă rece iar cana de tablă trecea pe rând, la fiecare.
Săpunul era limitat. Și nu pentru că nu aveam, dar era “inamicul” nostru numărul 1. Cu greu ne convingea mamaia să ne spele cu “clăbuci” seara. Ziua, fugeam de el ca necuratul de tămâie.
Bineînțeles, mama nu știa toate astea. Pentru că atunci când veneau părinții la noi, la final de săptămână, eram tare curați, frumos îmbrăcați și parfumați.
Numai mamaia săraca știa câte ore se chinuia cu noi să arătăm așa de bine la vizita “oficială”.
Părinții veneau vineri seara și plecau duminică. Săream de gâtul lor și îi albeam de pupici.
Dragostea era mare în prima zi, pentru că a doua zi deja îi întrebam când pleacă. Nu de alta, dar noi aveam ritualul nostru la mamaia, un ritual care nu prea era pe placul părinților.
Cu bunicii aveam o înțelegere, ascultăm frumos toate indicațiile mamei și facem ca noi.
Televizorul era pe post de bibelou. Un mileu frumos croșetat de mamaia stătea pe el acoperind și ecranul.
Era deschis doar atunci când ploua torențial. Telefonul era fix. Sunau doar părinți. Iar dacă se nimerea să fim pe uliță, nu dădeam niciodată joaca pe vorbitul la telefon.
Da, eram murdari, mâncam haotic, umblam desculți și dezbrăcați, exact coșmarul unui părinte din zilele noastre. Totuși, eram cei mai sănătoși și fericiți copii.
Deși am fost peste mări și țări, vacanțele la bunici au rămas și acum vacanțele mele cele mai reușite, de care îmi amintesc mereu cu drag.
Cum arăta vacanța ta perfectă și cum arată vacanța copilului tău?
Mihaela Viziru
Mihaela Viziru este mămică de omuleț vorbăreț de 3 ani și jumătate. La fel de vorbăreață este și ea, ar discuta ore întregi despre copii și călătorii. Adoră să scrie și să împărtășească experiențe, “sfaturi” și (ne)realizări cu alți părinți. Cu o experiență de 10 ani în presa “serioasă”, pentru oameni mari, își găsește refugiul în scrierile pentru omuleții noștri vorbăreți.
