– Maaaaamiiiii, ce ai cumpărat iar de la târgul de purici? Scobește prin plasele mele primite de la negustori. Ah, cinci carți, trei farfurii care nu sunt set, pffff! O lumânare cu cinci fitile, asta e creepy, îmi place! Din nou cercei de argint? Mami, câte perechi ai deja, stii?
– Ha ha, nu știu și chiar nu mă interesează. Dacă mai văd încă 200 de perechi care îmi plac, le iau și pe alea. Hai să mâncăm ceva! Umblatul pe la tarabe și târguitul cu negustororii m-au terminat.
Nu aveam masă pe vremea aia. Cris avea 14 ani și locuiam într-un apartament cu două camere, într-o curte-parc. Îmi plăcea că avea zeci de copaci uriași și bătrâni. Niciodată nu ne-am fi gândit că va apărea al doilea copil și că ne vom muta, dar asta e deja altă poveste!
Deci, nu aveam masă, aveam o ladă de zestre veche de peste o suta de ani, pe care mancam, scriam sau puneam perne pe care ne țineam picioarele când ne uitam la televizor. Lada asta am primit-o cadou în niște împrejurări ciudate și era adusă din Austria de Jos (Niederösterreich).
Era singura “vechitură” pe care o iubea și copilul meu. Și acum, după 10 ani, mă întreabă dacă i-o dau lui. Nu, mereu îi spun ca nu.
Stăteam cu Cris și mâncam pe ladă, când îl aud:
– Mami, de ce te încântă atâta vechiturile? Tot ce pentru alții e nefolositor, pentru tine e o comoară. Mereu ai fost așa? Si când erai copil îți plăceau vechiturile? Când a început pasiunea ta pentru “anticuri”?
– Chiar ca nu mai știu câți ani aveam… Dar știu că pe tavanul “din mijloc” – casa noastră era stil vagon, iar camera a doua se numea “mijloc” – era un capac de lemn. Nu înțelegeam nicicum ce rost are o ușiță în tavan și cine ar fi putut avea așa o idee, dar știu că ușița aia mă fascina.
Și, într-o zi, tata a venit cu o scară lungă, a proptit-o de perete și a ridicat ușita, apoi a dispărut prin ea. Îmi era frică să urc, scara era lungă, iar gaura de sus era un pătrat negru. Am stat lânga scară și de sus venea un miros de căldură, de lemn încins de soare, de hârtie veche, de dovleci copti, poate și de pipi de șoricei, dar nu era ceva neplăcut, chiar deloc. Ce mai râdeau toți de “parfumul de pod”!
Și, într-o zi, mi s-a dat voie să urc cu tata în pod! Săream pe lânga el și mă bucuram ca un cățel, dar fix așa cum sar cățeii când te vad cu o bucată de ceva in mână. Îmi tremurau picioarele pe scara veche și subțire de lemn. Ca să nu se răzgândească tata, am urcat repede și deja ma îngrozeam la gândul că va trebui să și cobor pe acolo. Îmi e frică de înaltime, mereu visez ca pic în gol.
Podul! Ahhhh, deci ăsta e podul?! Pe sub streșini intra lumina soarelui și se vedeau firele de praf dansând pe raze. Ce minunat! Prin alte colțuri nu era pic de lumină, dar ochii mi se obișnuiau încet cu întunericul. Funii lungi de ceapă și usturoi atârnau pe prajini fixate cu sârmă de bârnele casei, miroseau a pământ, a soare și a vară. Eram pe la sfărșitul lui august, iar august miroase altfel decat iulie, asta nu o stie oricine…
– Cum miroase iulie?
– A grâu, a praf, a prune și a mere albe de vară, a copt. În fine, lasă-mă să-ți zic cu podul.
– Așa, zi-mi ce mai era acolo?
– Erau zeci de cutii, lăzi de lemn, boccele de pânză, pachete, geamantane, cărți, fiare de călcat cu mangal. Nu aveau cablu, le umpleai cu jar și călcai… Erau plăci de patefon, sticle colorate, damigene cu vișinată, sticle vechi cu lichioruri și vinuri, într-o cutiuță am gasit niște bănuți vechi de argint cu regele Carol. Și mirosul, mirosurile, mai bine zis, că fiecare colțișor mirosea altfel. Mă înnebuneau, n-aș mai fi coborât! Tată, podul ăsta e Insula Comorilor! Eu vreau să traiesc numai în pod!
– Hai, tată, să mergem jos. A facut mamă-ta plăcintă cu mere. Ne urcăm iar când o făta pisica, să vedem puii…
Cred că de atunci mi se trage iubirea pentru vechituri, pentru lucruri care au trăit cu alți oameni, care au avut o viață a lor și acum se trezesc la viată, suflând praful de pe ele…
– Mami, ce curios m-ai facut! Mă duci la vară în România, în pod? Chiar că te iert că ai cumpărat atâtea prostii, da’ tu știi că nu ți-o zic cu răutate…
Lavinia Avram
Top Contributor Omuleți Vorbăreți
