“Puiul bradului” (Poveste) de Diana Andrei

O zi întreagă ninsese din cer pentru ca pământul să se înveșmânte în alb, iar oamenii să poată să-și aștepte Crăciunul.
Mama rămăsese acasă să coacă, așa de sfârșit , cozonaci. Tatăl dăduse o raită prin piețe și acum se-ntorcea cu bradul cel nou. Numai băiatul lor nu avusese nimic de făcut și se tot gândise… Mintea îi zburase, când la cadourile pe care avea să le primească, când la dulciurile multe pe care avea să le mănânce. La cei cinci ani ai săi, niciun gând nu păruse să aibă întâietate. Și totuși, parcă Moșul era mai important, deși el, Vlad, niciodată nu reușise să-l prindă treaz.
-Aha! zise tatăl, odată intrat cu bradul maiestuos pe ușă.
-Aha, mi-ai adus bradul! râse băiatul. În ghiveci, cum am stabilit noi doi împreună. -Corect, noi doi și toată lumea deșteaptă care vrea să protejeze natura!
Bărbatul zâmbea și el către copil, cu toate că ziua îi fusese grea, cu ședințe multe și oameni care mereu așteptau ceva de la el. De-acum, însă, pentru trei zile, liniștea era a lui, toată, în mijlocul familiei sale micuțe. Simțise asta încă de când apucase să-și arunce privirile pe fereastra mașinii în drum spre casă. Câmpuri albe, apoi case cu acoperișuri albe și iar câmpuri albe… Era ceva legat de culoarea asta, sau mai bine zis de lipsa asta de culoare, care te liniștea sau te adormea…
-Tata, tata, nu închide ochii! Avem brad de împodobit! țipă copilul.
-Așa e, Vlăduțule! Mă duc sus să aduc globuri. Mă dezbrac mai târziu…
Bărbatul urcă treptele casei, realizând că nici măcar nu intrase în bucătărie să-și salute soția. Mare bătaie de cap și cu sărbătorile astea! Cine-o mai fi inventat și brazii împodobiți?! Precis că vreun copil de cinci ani, atunci când avusese el un moment de gândire…
-Am găsit două cutii cu globuri, iar instalația este aici, separat! i le arătă la întoarcere băiatului. Ajung?
-Ajung, tata, sunt imense cutiile astea! Îmi trebuie două zile să le desfac!
-Ei, nici chiar așa! Suntem noi doi împreună puternici, sau nu suntem?
-Suntem, tata! Copilul întinse palma desfăcută către cea a părintelui său și ele se
atinseră cu un pocnet scurt și vesel. -Ia, zi! Cu ce începem, Vlăduțule?
Băiatul deschise una dintre cutii, dar când să scoată o minge de fotbal aurie, se opri o clipă, își ridică ochii spre bradul stingher și strigă:
-Tata, bradul ăsta nu are pui!! -Nu are ce, Vlăduț??
Ar fi vrut copilul să detalieze, dar ochii i se umeziseră deja de lacrimi. -Vlăduț, băiatul meu, te rog, explică-mi! Ce e cu puii ăștia?
-Păi, nu vezi? Eu sunt puiul tău. Dar unde e puiul bradului? Vrei să stea el la noi în casă așa singur-singurel? Ce să-i facă globurile?!
Tatăl, așa încotoșmănat cum era, simți că se prăbușește.
-Vrei, Vlăduț, s-o chemi pe mama ta din bucătărie?
-Ce să facă mama?! Doar nu crezi că ea o să-ți spună că bradul n-are nevoie de un pui! -Ba o să-mi spună!
-Ba n-o să-ți spună și nu te mai uita așa la mine! Nu zice ea mereu că eu sunt puiul ei?
Unde e puiul bradului?!
-Vlăduț, hai să ne gândim puțin… Acum , toate piețele sunt închise, noi trăim la
câmpie unde nu cresc brazi micuți și, chiar dacă cresc, nu pot să-i fur eu din curțile oamenilor.
-Da’ cine zice să furi?! Te duci la munte!
-Până la munte sunt mulți kilometri. Vreo sută, Vlăduț!
-O sută nu e chiar așa de mult!
Avea dreptate băiatul, o sută de kilometri erau floare la ureche. Șosea liberă; s-ar fi
întors până la miezul nopții. Oricum, nu prea avea nicio scăpare. De ce să n-aibă și bradul un pui în casa lui? I-ar pune toate globurile mici și apoi i-ar sădi pe amândoi în curte.
-Bine, am plecat atunci, te descurci tu cu mama, îi spui ce și cum!
Tatăl auzi doar chiuitul băiatului după ce închise ușa de la intrare și nu se mai gândi la
nimic până nu ajunse cu mașina pe autostradă. Telefonul sună iar și iar, era soția lui care dorea probabil să-l certe pentru că plecase de acasă târziu și fără niciun sens. Îi trimise doar un mesaj scurt, menit să o liniștească: ,, Sunt bine, honey. Back în 2 ore☺!”
Primul lucru pe care tatăl îl întâlni pe drum fu uzina chimică. În tot albul ăla nesfârșit, flacăra ei galbenă și urât mirositoare țâșnea ca o lumânare enormă, de proastă calitate.
,, Trebuie și asta!” gândi bărbatul, mergând mai departe.
La radio erau colinde, mereu colinde, ca de noaptea de Ajun. Doar foarte rar, mai
trecea pe lângă el o mașină, în rest șoseaua era pustie. ,,S-ar zice că nu am familie, și eu am una strașnică acasă! Una cu tot ce-i trebuie!” Mirosul de cozonac se simțea încă în hainele bărbatului și cel de brad de asemenea, iar Vlăduț și dorința lui de Crăciun îi luminau calea mai bine decât toate farurile mașinii laolaltă. Unde era puiul bradului? Unde să-i găseasca un pui bradului în noaptea aceea rece de sfârșit de decembrie? ,, La munte”, îi spusese copilul. Muntele înseamnă urcuș, curaj, perseverență, știa asta. Și-acum chiar ajunsese acolo…
Opri mașina și o luă pe o potecă bătătorită prin pădure! ,, Pură nebunie și totuși și altcineva a trecut pe-aici mai devreme”, gândi el doar pentru o clipă. Drumul o cotea la dreapta, iar zăpada era scânteietoare în lumina lunii. Totul era frumos, rece, încremenit. Numai brazi uriași, pretutindeni. ,, Niciun pui, toți ăștia ar putea foarte bine să-i fie tați bradului nostru de acasă”, mai gândi și surâse. Și Vlăduț parcă îi era tată uneori, așa se inversau rolurile în zilele noastre. ,, Totuși, nu trebuie! Totuși, regulile te feresc de a merge noaptea prin păduri seculare, pline de sălbăticiuni.”
La un moment dat , urmele pașilor din zăpadă se opriră, iar mai departe totul se vedea alb. ,, Acum chiar că trebuie să mă întorc la mașină, mi s-a oprit drumul, nici dacă am să găsesc un pui de brad, n-am să pot să-l scot din pământul înghețat. O să-i spun eu ceva copilului și o să-l rezolv”. Crăciunul era până la urmă despre o adâncă bucurie, despre o
minune. Și minunea aia pe care o aștepta nu era nicăieri; în orice caz, nu în pădurea asta bătrână.
Se urcă în mașină și întoarse. Cât timp fusese pe jos, primise cinci apeluri, toate de la soția lui. Era și un mesaj: ,, Vino înapoi! NE pare rău că te-am trimis de acasă!”
Lui îi părea rău că nu înțelesese cum să-i explice copilului că nu tot ce există are nevoie de un pui alături. Nu știa nici măcar dacă ăsta nu era cumva vreun adevăr de seamă!
Își puse iar colinde și la prima benzinărie opri ca să alimenteze. Când intră să plătească, chiar lângă ușă, un brad micuț sclipea vesel în culori de roșu și verde. ,,Ăsta e sigur puiul bradului meu!” , gândi bărbatul cu repeziciune. După vreo zece minute, ieșea afară cu copacul în brațe, cu tot cu ghiveci și cu ornamente. Negociase ușor, la sumă mare.
Drumul mai apoi fusese pură veselie. Vlăduț îl aștepta încă treaz, cu mama sa alături. Când îl văzură cu bradul mic în brațe, îl prinseră la mijloc și îl îmbrățișară energic. Acum bradul cel mare avea un pui alături, toate lecțiile fusese învățate și, prin urmare, Crăciunul putea să vină liniștit. Crăciun fericit!

Diana Andrei, 10 decembrie 2020