Felul în care părinții m-au educat nu se regăsește în cărțile de parenting de acum, probabil că nici în cele de atunci. Îmi amintesc că tata m-a învățat să conduc într-un cimitir, fiind sigur că asta mă va face un șofer amabil și defensiv. E un paradox. Înveți să conduci în cimitire, astfel încât să le poți evita.
Pe lângă mesajul dur pe care a vrut să mi-l transmită despre viteză, există și un avantaj practic al transformării unui cimitir într-un poligon auto: este puțin probabil să ucizi pe cineva.
Bordurile înalte și fierul forjat te izolează de tine însuți. Nu există pietoni, alergători sau bicicliști, nici copii care bat mingea, nici dube de la Fan Curier care opresc fără avertisment. Nu, aici sunt cel mult demoni, printre care și demonul vitezei, cel care trebuie ucis din fașă.
Tata avea pe atunci un Opel Vectra vișiniu, o berlină mare, ca o barcă, cu un motor de 2,2. O mașină absolut minunată pentru cineva care nu avea alți termeni de comparație. Îmi plăceau multe mașini, dar nu mai condusesem altele. Mă simțeam sigur și puternic în asta.
Era o mașină cu schimbător manual. Bineînțeles că marea provocare a fost să îmi controlez picioarele, să calc accelerația pe măsură ce eliberez ambreiajul. Motorul s-a oprit de câteva ori, iar tata și-a pierdut răbdarea. “Mda… Se pare că nu poți. Lasă, că te învață instructorul, la școala de șoferi…”, mi-a spus ca să-mi răsucească cheia de Opel în rană.
Știa că asta mă va ambiționa și mă va face să mă concentrez mai mult, chiar dacă fruntea și pamele îmi erau deja ude leoarcă. De fiecare dată când strângeam volanul, transpirația picura pe podea. Ca să mă încurajeze, mi-a spus: “Ai, totuși, un telent. Ții bine direcția”.
Mi-a crescut brusc încrederea și m-am văzut șoferul ce aveam să devin peste câteva luni. Creierul, mâinile și picioarele s-au împăcat și s-au coordonat. Ambreiaj, viteza 1, accelerație, ambreiaj, viteja 2 și “Gata, mă! Unde vrei să-i dai a treia? Vrei să intri în capelă?!”
După o oră-două, în care slăbisem vreo 2-3 kilograme, am făcut și câteva parcări laterale, între două morminte. A durat vreo 15 minute până când am parcat decent, dar asta nu însemna că mai și știam să ies de acolo.
Nu cred că tatei i-a fost ușor. A-l învăța pe copilul tău să conducă înseamnă să-l înveți cum să se îndepărteze de tine, cum să meargă singur pe străzi lungi și întunecate, fără să-l poți atenționa că urmează o curbă periculoasă, o groapă uriașă, o cale ferată slab semnalizată, fără să-i poți spune că piatra cubică udă este la fel de alunecoasă precum gheața.
Înainte să dăm din nou ochii cu cei vii, am pus niște flori la mormântul lui Vasile, un vecin la care am ținut foarte mult pentru că îmi făcea arcuri cu săgeți când eram mic. Am povestit puțin despre ce om minunat a fost, apoi, tata a pus mâna pe linia dintre anul nașterii și anul morții și mi-a spus: “Linia aceasta scurtă este viața noastră. Cel mai important este ca, atunci când o traversăm, să facem ca timpul să merite. Așa ne arătăm respectul pentru ce am primit, dar și față de viețile celorlalți.”
Chiar dacă nu condusesem decât o dată, m-am întors acasă șofer. Aveam, pe atunci, 17 ani și ceva. Între timp, au trecut încă 17 ani și ceva de când am carnet.
Bogdan Nicolai
