Deși 97% dintre cititorii revistei Omuleți Vorbăreți sunt femei, mi-aș dori ca aceste rânduri să ajungă în primul rând la bărbați. Ca să fiu și mai precis, mi-ar plăcea să ajungă la cei care sunt deja părinți, în special la tăticii de fete. Observ la mine niște transformări care mi se par destul de ciudate și pe care îmi este destul de greu să le pun în cuvinte, dar voi încerca să fiu cât mai limpede.
Acum câțiva ani, cam pe când zburam din cea mai frumoasă floare în altă cea mai frumoasă floare și, de la ele, către alte noi flori minunate, pe când căsătoria și sufletul pereche mi se păreau concepte lipsite de sens, am purtat, cu un amic, o discuție care încă mă urmărește.
El era deja însurat și avea și copii, două fetițe gemene. Vorbeam, așa, ca între băieți, și îl întrebam cu ce fete a mai ieșit. Bineînțeles că foloseam alte cuvinte și bineînțeles că nu mă gândeam nici măcar pentru o secundă că răspunsul la întrebarea mea presupunea să îți înșeli soția.
Ca mulți bărbați de până în 30 de ani, eram un psihopat care vedea femeia ca pe mine, cu sufletul de piatră și cu trupul conceput pentru plăcerea ei și a noastră.
– N-am, mă, nebunule, cum să mă duc cu altele! De când s-au născut fetițele, n-am cum, nu pot, îmi spune Lucian, mai serios decât îl văzusem vreodată.
– Păi?, întreb eu curios.
– Păi… nu pot, mă nebunule, să mai ies cu una, să o vrăjesc, să o mint, să îi promit luna de pe cer și apoi să nu-i mai răspund la telefon.
– Păi?, insist cu ticul ăsta, al meu, semi-retardat.
– Nu am cum. Ce nu înțelegi? Mă gândesc că și fetele mele vor crește, că se vor îndrăgosti, iar când le va face unu’ inima bucăți, voi suferi mai mult ca ele. Durerea lor, plus furia mea de tată care l-ar juca p-ăla în picioare.
Anii au trecut, s-a născut Anais, o văd cum crește și mă trasform, de la o zi la alta, într-o creatură ciudată care trăiește pentru a o proteja de tot ce este rău, murdar, înșelător, adică de tot ce am fost eu până să o cunosc pe mama ei și până să vină pe lume copiii mei.
Nu știi ce e frica până când nu te gândești că unul ar putea să o facă pe fiica ta să sufere așa cum le-ai făcut tu pe acele fete nevinovate care îți spuneau că te iubesc, că ar vrea să fie ceva serios între voi, să vă mutați împreună, să faceți mulți copii, să fiți fericiți ca în piesele de la Voltaj și să nu vă certați ca în piesele lui Chirilă.
Pe toate le priveam cam cum își privea Hannibal Lecter victimele și mă gândeam numai la ce gust au și la cum le voi devora creierul. Mă doare sufletul când mă gândesc că fiecare dintre ele era, la rândul ei, fata cuiva. Și ele erau fetițele unor tați care se frământau acasă.
Oare ar trebui să consult un psiholog sau un psihiatru pentru că, acum, văd pe chipul oricărei femei, suprapus, chipul ei de copil? Sau, poate că văd, peste chipul lor, chipul lui Anais?
Am scăpat de o boală psihică și am dat de alta. Din perversul care-și ascundea intențiile sub masca indiferenței, am devenit un fel de bătrânel senil și protector care, cum prinde o femeie, o plictisește cu sfaturile lui. Văd femeile ca pe copii, ca pe copiii mei, ca pe surorile mele mai mici, simt nevoia să le spun cum să facă să reușească în carieră, în viață, în general. Stau, precum Holden Caulfield, de veghe în lanul de secară.
Iar acum, întrebarea, pentru voi, tații de fete: Ați simțit vreodată ceva asemănător?
Bogdan Nicolai
