Din ce în ce mai mulți părinți, în special mămicile, își cer scuze înainte ca omulețul lor vorbăreț să provoace chiar și cel mai mic deranj. Observ că și soția mea face la fel când iese cu cei mici prin cartier, văd asta și în avion – când o mămică urcă la bord cu un bebeluș – sau la magazin, fără ca cel mic să fi apucat să atingă vreun produs.
Da, uneori copiii sunt zgomotoși, sunt dezordonați, alteori ne scapă total de sub control, dar nu este, oare, normal să fie așa? De ce părinții simt nevoia să minimalizeze realitatea a ceea ce înseamnă să ai un copil mic, vesel și activ?
Da, cred că bunul simț înseamnă să îți ceri scuze pentru lucrurile care puteau fi evitate educându-ți copilul, dar nu și pentru celelalte. Cu alte cuvinte, trebuie trasată o linie clară între lucrurile pe care le face un copil needucat și lucrurile pe care le face un copil pentru că este copil.
Îmi cer scuze și voi lua măsuri dacă, la restaurant, băiețelul meu de 5 ani aruncă tacâmurile pe jos sau îți ia felia de pizza din farfurie, dar nu-mi voi cere scuze dacă același copil țipă și se zbenguie la locul de joacă al localului. De când și de unde atâta vină în a fi copil?
Atunci când fetița mea de 2 ani îl va trage de păr pe copilul tău, o voi opri, îmi voi cere scuze și îi voi explica de ce trebuie să le oferim celor din jur iubire. Dar nu te aștepta să îmi cer scuze când același copil te trezește în toiul nopții pentru că plânge. Surpriză! Copiii mici plâng.
A ne cere scuze pentru ceea se află în afara controlului nostru creează un precedent periculos care se adaugă la presiunea pe care mulți părinți o simt deja. Majoritatea sunt obosiți și jonglează singuri cu un milion de lucruri, nu își permit o bonă, iar ajutorul părinților sau al socrilor a dispărut când a venit pandemia.
De aceea, atunci când crezi că ceilalți așteaptă scuzele tale, întreabă-te, mai întâi, dacă nu ești tu cel care ar trebui să aștepte înțelegere din partea lor.
Bogdan Nicolai
