Să fim sinceri. Să reușești să-i faci pe copiii tăi să nu mai mănânce cicolată în cantități mari poate fi o provocare mai mare decât să intri la o facultate de prestigiu din UK. Doamne, de câtă creativitate ai nevoie, la câte trucuri trebuie să apelezi pentru ceva ce pare atât de simplu!
Nu mi-a spus nimeni, niciodată, că atunci când o să devin mamă, pe lângă nopți nedormite și tantrum-uri din belșug, nu voi putea mânca liniștită o bucățică de ciocolată. Nu am știut că va trebui să fiu mereu în gardă și să-mi pun la bătaie calitățile mele de inventator iscusit pentru 5 minute de plăcere.
Și da, azi e una din acele zile. După ce au servit micul dejun, i-am rugat pe Nicholas și pe Anais să construiască o căsuță din lego în sufragerie, cât să strâng masa.
De fiecare dată, după ce termină de mâncat, pare ca în bucătărie a avut loc Al Doilea Război Mondial, cu bătăliile pentru Normandia, pentru Moscova, pentru Anglia, toate în același loc. Nu am înțeles niciodată cum e posibil să găsesc mâncare și pe pervaz, printre flori, sau pe tavan. Exact, pe tavan!
În timp ce ei se joacă liniștiți dincolo, deschid frigiderul și îmi sare în ochi o cicolată de care și uitasem că este acolo. (Mint, bineînțeles. Niciodată nu aș putea uita de ciocolată, dar asta rămâne între noi.)
Mă bucur atât de tare că nu a mâncat-o nimeni și îmi imaginez cum universul s-a gândit că voi avea o zi grea și a vrut să mă înveselească.
Cum mă bucuram de moment, am început să o desfac ușor, să nu cumva să foșnesc prea tare. În mai puțin de o secundă, Nicholas s-a teleportat fix lângă mine și mă întreabă: “Ce mănânci, mami? Ciocolatăăăă mănânci!!!Vreau și eu!“ În secunda următoare, Anais i s-a alăturat, ca un mic prădător.
“Nu am absolut nimic la spate, iar voi ați mâncat deja desertul!’’, spun, încercând să îndes cicolata în prăjitorul de pâine. Le arăt palmele goale, doar că ciocolata se topise pe ele și se vedeau urmele clare ale trădării mele.
“Ai mâncat toată ciocolata singură!” țipă Nicholas și izbucnește în plâns. Anais plânge și ea.
O iau în brațe ca să o liniștesc, dar îmi arată bufetul. Vrea să o pun acolo, vrea să caute ciocolata, fără îndoială.
Încerc să le distrag atenția și strig cât pot de tare, aproape panicată:
“–Uite! Un păiajen uriaș!! Să mergem să-l prindem!“
Și, uite așa, am plecat toți trei în living să căutăm păianjenul uriaș care, pe deasupra, a furat și ciocolata din mâna mea, chiar când voiam să le-o dau copiilor.
După câteva minute și-au reluat joaca pe covor, iar eu m-am întors în bucătărie. Nu mai rămăsese mare lucru din cicolata mea.
Era plină de frimituri de pâine și avea înfiptă în ea și un pantof mic, de păpușă. Nu știu cum a ajuns pantoful în prăjitor. Poate că păpușa era Cenușăreasa.
Am realizat că cel mai bun moment de savurat o ciocolată este după adorm ei. Și nu, nu există un loc sigur în casă unde să ascunzi cicolata.
La baie nu se poate pentru că sunt și ei mereu prezenți, în coșul de rufe îndeasă și ei haine, chiar dacă sunt curate, noi sau încă nepurtate, în sertare cotrobăie, cotrobăie peste tot.
Cea mai bună variantă rămâne să o ascunzi pe sus, pe undeva, pe șifonier sau să o lași în mașină. Cât despre mâncat, da, cel mai bine e seara, după ce adorm! Doar atunci ești în siguranță.
Voi ce plăceri nevinovate aveți?
Ana Nicolai
