Connect with us

Hi, what are you looking for?

Urania Cremene - Omuleți Vorbăreți
Urania Cremene - Omuleți Vorbăreți

Parenting

INTERVIU Cu Urania Cremene. “Este crucial pentru un copil să învețe să se joace și să fie acceptat de ceilalți copii”

Pe Urania Cremene am cunoscut-o acum 2 ani, pe când prezentam emisiunea Love is Fun. În acea seară, am învățat de la ea că atunci când îi spui NU copilului, trebuie să o faci cu toată căldura și că autoritatea nu înseamnă lipsă de iubire. Îmi amintesc că în public era și băiețelul ei și, astfel, am avut ocazia să văd că Urania simte și trăiește cu adevărat lucrurile pe care le spune. De atunci, citesc cu mare plăcere ce scrie și, de fiecare dată, am senzația, de fapt, satisfacția că îi fac un update părintelui din mine.

Interviul de mai jos este unul foarte special. Nu doar pentru că este primul dintr-o serie de convorbiri ale revistei Omuleți Vorbăreți cu experți în parenting, dar și pentru că este foarte complex din punct de vedere al informației pe care o câștigi citindu-l. Vei afla cât de important este umorul în relația părinte-copil, unde trasăm linia dintre glumă și bullying, la ce vârstă e bine să dăm copilul la școală, de când trebuie să înceapă să doarmă singur, ce au în comun părinții copiilor care devin adulți de succes sau care este prima întrebare pe care trebuie să i-o punem omulețului vorbăreț când îl luăm de la școală sau de la grădiniță.

Omuleți Vorbăreți: Cât este de important umorul în relația părinte-copil?

Urania Cremene: Umorul este un instrument fantastic, dacă e folosit la momentul potrivit. 

Mi se pare foarte important să ai umor în orice relație, în special în relația cu propria persoană. Cred că dacă am înceta să ne mai luăm atât de tare în serios, de multe ori, situațiile ar decurge mult mai ușor pentru noi, dacă am reuși să privim și partea plină a paharului. 

Dar în relația cu un copil este cu atât mai important, pentru că cei mici răspund mult mai ușor umorului nostru, decât atitudinii de supraveghetor profesionist sau a unei atitudini foarte serioase. 

În plus, lumea fanteziei unui copil îl ajută foarte mult să se conecteze cu noi prin umor. 

De exemplu, atunci când un copil nu te aude, absorbit fiind în jocul lui, ajută mult mai mult să-i spui: “Heeeeei! Pământul către… Răzvan (Vlăduț sau Miruna)!”, adică să te folosești de umor, mai degrabă decât să te răstești la el ca să-l faci să te audă. 

Și cred că e foarte important să cultivăm, pe cât posibil, și în copiii noștri umorul. Îi va ajuta în multe situații, chiar și în cele conflictuale. 

Când trebuie să rămânem, cu orice preț, serioși în fața copiilor, chiar dacă situația ne amuză? 

E important ca un copil să nu simtă că râdem de el, căci asta îi păstrează Stima de Sine ridicată. 

Și atunci când ceea ce spune este foarte amuzant sau atitudinea lui este amuzantă, să-i spunem că râdem pentru că e amuzant ce a spus, nu pentru că am râde de el. 

De asemenea, e important să facem o distincție clară între sarcasm și umor. 

Sarcasmul are în spate dorința de a lovi, de a răni, sau de a spune dintr-o poziție pasiv-agresivă ceva ce nu am spune altfel. 

Asta pentru că nu ne asumăm ceea ce spunem și atunci folosim sarcasmul, până în punctul în care cealaltă persoană se supără. Ulterior, ajungem să ne apărăm spunând: “Hai mă, n-ai umor? Ce? Te-ai supărat? Glumeam!” 

În momentul în care pentru cealaltă persoană este prea mult, inclusiv pentru un copil, înseamnă că am folosit mai degrabă sarcasmul decât umorul și ar fi bine să încetăm să facem asta. 

În cazul relațiilor dintre copii, unde trebuie să trasăm linia dintre glumă și bullying? Există situații în care cele două se confundă?

Cred că această linie este trasată de exact ce am spus la întrebarea anterioară, de această diferență dintre umor, care vine cu căldură, cu deschidere, cu dorința de a construi, și sarcasm, care are în spate dorința de a răni, de a lovi. 

Și această linie, această limită este trasată de persoana asupra căreia se aplică umorul/sarcasmul, și tot acea persoană este cea care decide când este prea mult. 

Iar când e prea mult, totul se transformă în bullying, pentru că intenția e de a sâcâi, de a face rău, de a răni, de a folosi porecle care lovesc, mai degrabă decât să construiască. 

Și atunci e important să ne învățăm copiii să spună: “Asta nu mi-a plăcut! Te rog să te oprești să mai spui așa”. 

Sau să răspundă neutru. De exemplu, pot spune: “Poate așa se vede de la tine, că sunt aragaz cu patru ochi pentru că port ochelari, dar pe mine ochelarii mă ajută să văd mai bine”.

Este în regulă ca unul dintre părinți să fie bun, iar celălalt mai dur?

Din păcate, cei mai mulți părinți se așează în aceste poluri opuse, cu unul mai directiv, mai autoritar într-o extremă, și cu unul mai permisiv, în cealaltă extremă. 

Intenția din spate este de a crea un echilibru pentru copil. Doar că povestea asta nu ajută relația dintre părinți. Pentru că, de fapt, așezându-ne la poluri opuse, ne faultăm relația. 

Copilul se va așeza între părinți, la propriu, iar cei doi sfârșesc prin a se certa. 

De exemplu, mama spune: “Te rog nu-l mai lăsa atât la televizor”, iar tatăl spune: “Dar ce e greșit cu televizorul? Lasă-l să se uite la desene animate că e copil”. 

Copilul “beneficiază”, cu ghilimelele de rigoare, de pe urma acestei polemici și obține ce și-a dorit de la părintele care are mai multă autoritate.  

E un zig-zag care conduce la dezechilibru, la conflicte și chiar la probleme de încredere mai încolo, în relația cu copilul. 

Dacă ne dorim cu adevărat un cuplu echilibrat și un copil echilibrat, avem mult mai multe șanse să obținem asta așezându-ne amândoi mai mult în echilibru, adică fiind deopotrivă fermi și calzi, nu doar fermi sau doar calzi. 

Să lucrăm împreună la a vorbi aceeași limbă cu copilul, la a avea aceleași principii și limite clare atunci când vine vorba de educarea și creșterea copilului. 

Mulți părinți insistă ca micuții să învețe încă de la 4-5 ani să scrie, să citească, și să socotească. Îi încurajezi pe părinți să facă asta sau ți se par puțin exagerați?

Cred că un copil, ca orice persoană, învață ceea ce învață în propriul ritm. 

Astfel că sunt copii care își doresc să scrie și să citească de la vârste fragede, 3-4 ani. Încep să aibă interes pentru litere sau pentru cifre, și atunci le hrănim acest interes. 

Este o nevoie cu care se nasc oamenii, toți oamenii, nevoia de a ști, de a învăța, de a descoperi lumea și de a cunoaște cât mai mult din ceea ce ne înconjoară. Mai exact, e Nevoia de Competență pe care ei și-o manifestă și nu are niciun sens să o blocăm. 

Dar asta nu înseamnă că forțăm învățarea, ci respectăm ritmul copilului. 

Nu am văzut copil care la 10 ani să nu scrie și să nu citească, decât dacă nu a mers la școală, așa că aș sugera să respectăm ritmul în care copilul învață. 

Să îi oferim răspunsuri la întrebări, să-i punem la îndemână materialele necesare sau sprijinul nostru, dar e important să nu forțăm, să nu pedepsim greșelile sau să mituim copilul cu afecțiune sau obiecte dacă învață să scrie sau să citească mai repede. 

Adică să nu transformăm învățarea într-un concurs, ci într-o călătorie naturală, firească. 

Care este vârsta perfectă pentru a da un copil la școală?

Copiii sunt foarte diferiți, unici în felul în care asimilează informațiile. Deși la nivel mondial există o vârstă agreată la care un copil merge la școală – și aceasta este în jurul vârstei de 6-7 ani – pentru unii copii asta poate să fie mai degrabă târziu, pentru alții devreme. 

De aceea eu cred că grădinița are un rol important, pentru a ne ajuta să descoperim care este ritmul copilului, care sunt abilitățile native ale acestuia, pentru a putea să le hrănim fix pe acelea, și să vedem cât de ușor se adaptează la anumite reguli comune. 

De aceea, cred că grădinița joacă un rol foarte important în a permite copilului să învețe în ritmul lui și în a-i ajuta pe părinți să distingă care sunt abilitățile native, ”talentele” copilului și a le hrăni tocmai pe acelea. 

De ce spun asta? Pentru că sunt mulți copii care la 6-7 ani scriu și citesc cu ușurință, nefiind forțați să ajungă la acest pas, și e foarte frustrant pentru ei să o ia de la capăt cu scrisul, să facă din nou liniuțe sau bastonașe. Pe când pentru alții, acest exercițiu este util la acea vârstă.

De aceea spuneam că e importantă grădinița și e important să urmărim evoluția copilului în acea perioadă. Mai mult, grădinița îi obișnuiește progresiv pe copii cu ritmul de la școală, îl ajută să treacă de la o etapă la alta pentru a nu simți școala ca pe ceva forțat, ca pe ceva epuizant. 

Să facem un mic exercițiu de imaginație. Dacă ai fi obligată să alegi între o clasă în care copilul tău ar avea cele mai mari șanse să fie cel mai bun la învățătură și o clasă în care știi că, cel puțin la început va fi mai slab, pe care ai alege-o? 

Aș spune că… pe niciuna. Pentru că eu cred că e important pentru fiecare copil, în primii ani de școală cel puțin, să fie integrat, să fie respectat, valorizat, să i se respecte ritmul de învățare și abilitățile native pe care le are. 

Și, mai mult decât orice, să aibă un cadru didactic care să lucreze cu aceste diferențe, dar fără să facă diferențe între copii, asta însemnând cei mai buni în primele bănci și cei mai slabi în ultimele bănci. 

Nu despre asta este vorba, ci despre a-l lua pe fiecare copil de acolo de unde este și a-l aduce la cea mai bună variantă a lui. 

Cred că asta trebuie să facă un cadru didactic bun și hăruit. 

Dar pentru a păstra exercițiul de imaginație, am să răspund cu o povață pe care am primit-o de la tatăl meu, care mi-a spus mereu: “Este mai bine să fii cea mai slabă dintre cei buni, decât cea mai bună dintre cei mai slabi. 

Pentru că în felul acesta te vei provoca să înveți de la cei mai buni decât tine și să devii cea mai bună variantă a ta.”

Dar asta nu ține de note (pentru că exercițiul la care m-ați invitat are mai mare legătură cu notele), ci e despre cum devii cea mai bună variantă la fiecare materie care ți se va preda la școală.

 Chiar dacă a fi cel mai bun la geografie pentru tine înseamnă nota 8 și nu 10, ești cât de bun poți să fii la un moment dat. 

Ți-am pus întrebarea de mai sus pentru a ne apropia mai ușor de o alta. Cât de important este ca un copil să plece în viață ca lider (și nu ca cel din urmă)? Cât de mult contează asta pentru moralul lui?

Cred că noțiunea de lider este înțeleasă puțin eronat…

Pe de o parte, părinții își doresc ca ai lor copii să fie lideri, iar asta înseamnă că le hrănesc prea mult Nevoia de Control (de Autonomie), în pofida cooperării cu ceilalți. 

Adică învață să obțină doar ei ceea ce își doresc, să propună ei jocuri, să fie ei primii la orice activitate, fără să țină cont și de dorințele ori nevoile celor din jur. 

Ori, un bun lider, dintotdeauna, nu numai astăzi, nu este acela care e cel mai bun la toate, care are cele mai bune note și care este premiant la toate materiile. 

Un bun lider este acela care își evaluează corect poziția într-un grup și care reușește să pună grupul laolaltă prin abilitățile unice ale fiecăruia, care să facă grupul mai puternic. Asta înseamnă sinergie. 

Să ne recunoaștem punctele bune, valorile fiecăruia, să ne recunoaștem valorile fiecăruia care sunt diferite de la om la om, că nu suntem identici. 

Și astfel, lucrând împreună, să producem un rezultat care este mai bun pentru tot grupul, decât ar fi pentru fiecare individ dacă acesta ar lucra separat. 

Și cred că de asta are nevoie societatea românească: de oameni care să reușească să lucreze împreună, pentru că noi ca indivizi suntem valoroși, dar nu reușim să facem echipă. 

Asta înseamnă un bun lider, acela care știe să facă echipă. 

Ce au în comun părinții copiilor care devin adulți de succes?

Mi se demonstrează în fiecare zi faptul că acești părinți au învățarea în valorile lor cele mai de sus. Adică investesc în învățare, atât pentru ei, cât și pentru copii. Plătesc mai mulți bani pe cursuri, pe cărți, pe instruire, decât pe distracție sau pe jucării. 

Îi ajută pe copii să învețe din greșeli, evitând astfel perfecționismul și rigiditatea. 

Îi ajută să se autoevalueze și să primească fiecare examen ca pe o evaluare a momentului în care sunt, nu ca pe un rezultat decisiv, identitar în viața lor. 

Și un alt element important este că își ajută copiii foarte devreme să-și identifice zonele de excelență și se apleacă preponderent asupra acestora. 

Adică nu fac eforturi să-i ajute pe copii în zonele lor mai slabe, adică în zonele în care nu performează, nu au înclinare, pentru că acest lucru duce la mediocritate și, implicit, la nemulțumire sau chiar nefericire, pe termen lung.

Mai exact, dacă un copil este bun la matematică și este mai slab la limba română, ce fac părinții acestor copii este că își încurajează copilul să devină și mai bun la matematică decât este, oferindu-i sprijin în această direcție, pe modelul: “Cerul este limita”. 

Sigur că-i îmbunătățesc și abilitățile la limba română, dar nu fac o prioritate din asta, ci fac o prioritate în a hrăni zonele de excelență demonstrate deja de către copii. 

Ce trebuie să-i răspundem copilului când se întoarce de afară supărat și spune “Mami, cu mine nu vrea nimeni să se joace?” 

Mă bucur că mi-ați adresat această întrebare, pentru că eu cred că este crucial pentru un copil să învețe să se joace cu ceilalți copii și să fie acceptat de ceilalți copii. 

Asta înseamnă că la vârste mici copilul învață să împartă jucăriile pe care le are, învață să facă schimb, învață să ceară jucării, învață să se așeze lângă un grup de copii care se joacă și să evalueze corect momentul în care să ceară să fie implicat în grup. 

Și e important ca el să învețe să o facă frumos, propunând o altă tactică, fără să impună, fără să facă pe șeful. Iar această abilitate de a te juca cu ceilalți copii se învață acasă prin interacțiunea cu familia, înțelegând că “Nu doar eu câștig, ci toți ceilalți câștigă”. 

În momentul în care un copil învață alături de tatăl lui sau de mama lui să joace un joc precum “Nu te supăra frate”, de exemplu, el învață să respecte regulile jocului și să accepte că dacă alege să joace, alege să și piardă, alege să și câștige. 

Înțelege că e în regulă să și pierzi, deci se va integra mai ușor și nu va fi exclus din niciun grup un astfel de copil.

Deci empatizăm și răspundem: “Înțeleg că te simți dat la o parte. 

Haide să vedem care este motivul.”, iar dacă sunt probleme la partea de cooperare în joc, de aliniere cu regulile jocului, îi spunem: ”Hai să te învăț, dragul meu copil, cum să propui jocul celorlalți fără să mai apară astfel de situații. “

Cum răspundem la “Ești cea mai rea mamă / cel mai rău tată din lume?”

Mulți părinți aud asta de la copiii lor și mulți iau foarte în serios aceste cuvinte. Și e firesc, pe de o parte, să nu-ți placă să auzi așa ceva din gura propriului copil.

Dar ce avem de făcut e să răspundem neutru: “Știu că acum ești supărat că nu ai primit ce ți-ai dorit și că acum simți să spui lucrul acesta, eu te iubesc foarte mult”. 

Ce nu facem este să începem să plângem, să ne arătăm răniți, spunând: “Cum poți să spui așa ceva? Eu mă sacrific pentru tine, îți satisfac toate dorințele și tu așa îmi răspunzi?” 

Ne concentrăm pe sentimentele copilului și nu luăm aceste cuvinte personal. E doar o manieră în care cel mic se descarcă sau chiar îți arată, în mod paradoxal, că are nevoie de atenția ta sau chiar de brațele tale. 

Deci empatizăm și propunem soluții pentru rezolvarea problemei care se află, de fapt, în spatele acelor cuvinte. 

Cum trebuie să procedăm când copiii se joacă atunci când este ora de somn și ar face orice altceva decât să doarmă? 

Facem câțiva pași în spate, adică la prevenirea acestor momente. 

În primul rând, stabilim o oră relativ fixă de somn pentru fiecare zi a săptămânii. Pentru că dacă într-o zi copilul se culcă la 21.00 și în altă zi se culcă la 23.00, ne va fi foarte greu să liniștim copilul și să propunem activități care țin de o rutină în așa fel încât să fie pregătit pentru somn. 

Dacă ora de somn este fixă, putem să stabilim o rutină de somn care să înceapă cu aproximativ o oră înaintea orei de culcare, care să includă cină, baie, joacă și mai apoi o activitate liniștitoare, cum ar fi cititul unei povești în brațe, în pat. 

În acest moment, copiii și-au satisfăcut dorul de părinte care s-a acumulat poate peste zi, și-au satisfăcut Nevoia de Conectare inimă la inimă cu părintele, apoi sunt hrăniți, sunt spălați, deci sunt pregătiți să doarmă. 

Un alt element important aici, pentru trecerea mai facilă către somn, este să ne asigurăm că peste zi copilul a avut șansa să-și consume energia. 

Adică i-am inclus printre toate activitățile noastre și ieșit afară, exerciții fizice, posibilitatea de a alerga sau de a face un sport. 

La ce vârstă un copil trebuie să înceapă să doarmă singur?

Lucrurile sunt foarte împărțite aici.

Un copil poate învăța să doarmă singur de la vârste foarte mici, asta înseamnă de la 4-5 luni, vârstă la care copilul poate fi așezat în propriul pătuț, lângă patul părinților, de exemplu. 

De îndată ce alăptarea este încheiată, și aici fiecare mamă alege care este acest moment, de la 6 luni în sus (poate fi la un an sau doi), pătuțul copilului poate fi mutat în camera copilului. 

Cei mai mulți copii au, în schimb, o nevoie mare să se conecteze cu părintele înainte de somn și atunci cred că cel mai mult ajută să rămânem lângă copii până când adorm, astfel ca ei să se simtă în siguranță. 

Probabil că în jurul vârstei de 7-8 ani, ritualul de somn se poate schimba. Copiii pot fi însoțiți către camera lor, pupați și apoi părintele se retrage. 

Din nou, e un proces care durează și asta depinde foarte mult de întreaga dinamică a familiei, de numărul de copii pe care-i avem și de vârstele lor. 

Desigur, cunosc familii care au 3 copii și dorm cu toții în același pat mare, făcut pe comandă, și lor le este bine așa. Până la urmă, contează ca fiecărui membru al familiei să-i fie bine, așa cum se întâmplă în familia respectivă, să fie o decizie care se ia de comun acord.

Crezi că ar trebui să fim mai duri cu cei mici atunci când ceea ce fac le pune viața în pericol? Atunci când, de exemplu, se joacă la prize, la aragaz sau nu se feresc de mașini. Cum le putem explica gravitatea a ceea ce au făcut în așa fel încât să nu o confunde cu o prostioară “de duzină”?

Nu cred că e o soluție să devenim mai duri sau să pedepsim astfel de curiozități ale copiilor. 

De ce? 

Pentru că ele sunt firești. Fiecare ființă umană se naște cu Nevoia de Competență, adică: “vreau să aflu”, “vreau să știu”, “vreau să mă dezvolt”, “vreau să înțeleg”, “vreau să învăț”. E acea curiozitate care ne ajută să facem pași înainte și să ne dezvoltăm. 

Tocmai de aceea nu ajută deloc ca atunci când un copil se îndreaptă către priza să îndepărtăm copilul de priza respectivă, fără să-i explicăm la ce servește ea. 

Ci, în primul moment în care copilul prezintă curiozitate legat de prize, de exemplu, îi explicăm care e utilitatea ei. 

Cum putem face asta? 

Putem lua un obiect electrocasnic, cum ar fi un radio sau un foehn, și băgăm foehnul în priză. Îi explicăm copilului că pe acolo vine curentul electric care hrănește foehnul. 

Îl încurajăm pe copil să apese pe buton și să înțeleagă care este relația dintre priză și obiectul electrocasnic. 

Dacă facem asta de suficient de multe ori, curiozitatea copilului va fi hrănită și nu va mai băga în priză obiecte care nu au ce să caute într-o priză. 

Este valabil pentru aragaz, despre care aragaz îi povestim copilului la ce folosește. Îl încurajăm să pună degetul pe cuptorul care nu este încă suficient de fierbinte cât să se ardă, dar să înțeleagă că s-ar putea arde. 

Iar dacă discutăm despre mașini sau alte evenimente care ar putea să-i pună viața în pericol, tot ce avem de făcut este să-i explicăm și să fim în preajmă până când copilul înțelege ce înseamnă să se miște și să alerge în siguranță. 

Iar pentru asta e nevoie de exercițiu și de răbdare, căci responsabilitatea de acest gen se întâmplă pentru cei mai mulți copii în jurul vârstei de 3-4 ani. 

Până atunci, dragi părinți, e nevoie de alertă maximă și prezență totală. 

Nu ajută dacă strigăm la copil, nu ajută dacă îl lovim sau dacă îl pedepsim. 

Și am văzut, din păcate, foarte mulți părinți care au strigat sau chiar l-au lovit pe copil în momentul în care a ieșit între mașini. 

Nu ajută să răspundem la frică cu frică și nici să transformăm frica noastră într-o pedeapsă, pentru că asta nu dezvoltă responsabilitatea în copil.

Care este prima întrebare pe care trebuie i-o punem copilului atunci când tocmai l-am luat de la grădiniță?

Foarte frumoasă întrebare!

Mulți părinți, din dorința de a se conecta cu realitatea celor mici, reușesc să facă opusul. Mai exact, transformă momentul revederii într-un mic interogatoriu care, de cele mai multe ori, blochează dorința copilului de a povesti. 

Putem, în schimb, să spunem: “Mă bucur foarte mult să te văd! Abia aștept să îți povestesc despre ziua mea și cum a decurs ea până acum și abia aștept să aflu despre a ta”. 

Și dacă am adresa o întrebare, aceasta ar fi: “Când ai râs astăzi la grădiniță?”, “Când ai învățat ceva astăzi?”, sau “Când ai fost trist?” 

Hai să ne referim mai degrabă la emoții, decât la cantitatea de mâncare pe care a mâncat-o sau dacă adormit sau nu. Acest lucru sudează relația cu copilul și o duce la alt nivel de profunzime. 

Proiectul All About Parenting mi se pare extrem de complex. Sute de episoade care răspund la sute de întrebări. Cum ți-a venit ideea de a integra o mare parte din munca ta din ultimii 15 ani într-un singur program?

Programul All About Parenting este o parte importantă din viața mea, tocmai pentru că i-am dedicat o parte importantă din ea, de la ani întregi de cercetare, studii și certificări, până la sutele de ore pe care le-am petrecut fiind alături de părinții care au ales să fie parte din acest program. 

Ideea de a crea un program online a venit, de fapt, ca o necesitate. Înainte să fie un program online, All About Parenting a fost un workshop de câteva zile pe care îl susțineam fizic pentru părinți. 

Așa că programul a venit ca răspuns la întrebarea: ”Cum pot eu să ajung cu aceste informații valoroase la cât mai mulți părinți?”

Pentru că numărul părinților dornici să învețe cum să facă relația cu ai lor copii mai puternică creștea și erau din ce în ce mai mulți aceia care se înscriau la acest workshop, iar eu… eu eram numai una. 

Așa a apărut All About Parenting. E primul program de parenting din țară și unica metodologie de parenting din lume care are la bază ultimele cercetări în știința motivației (ex. Teoria Autodeterminării), preluate direct de la unele dintre cele mai mari universități din lume.

Complexitatea lui vine din faptul că eu cred că fiecare copil este un întreg, un tot unitar: emoțional, spiritual, intelectual, fizic, relațional etc… 

Și am dorit ca părinții să aibă la dispoziție informația necesară pentru a ”hrăni” copilul pe toate aceste planuri, simultan, pentru a crește o ființă echilibrată, puternică, care stă bine pe picioarele ei și care știe să se ridice atunci când dă de greu. 

Așa că am pornit de la bază, de la cele 3 Nevoi Psihologice de Bază (Nevoia de Conectare, Nevoia de Competență și Nevoia de Control), parte din Teoria Autodeterminării, nevoi cu care se nasc toți oamenii. 

Această Teorie spune că aceste 3 Nevoi ne dictează cele mai multe dintre comportamente. Practic, tot ceea ce facem, fiecare comportament sau alegere, caută să împlinească una sau mai multe dintre ele și să ne ducă din ce în ce mai aproape de echilibru, de împlinire. 

Și, la fel, toate refuzurile, comportamentele negative, lipsa de motivație vin din nesatisfacerea acestor 3 Nevoi. 

All About Parenting e un program pentru părinți cu copii de toate vârstele, de la 0 la 18 ani și răspunde la problemele specifice fiecărei vârste, de la refuzul de a dormi în patul lui, refuzul de a mânca și până la responsabilitatea de a-și face curat în cameră sau chiar și la probleme de soiul „Mami, m-a părăsit Răzvan”.

Programul conține 11 Capitole, 305 episoade, având o durată totală de 31h și 24 min, însă e împărțit în episoade scurte, de maxim 15 minute, pe care le poți urmări direct din aplicație. 

Poate pare copleșitor la prima vedere, însă frumusețea programului e că a fost gândit ca el să ajute încă de la primele episoade. Adică tot ce urmărești, poți pune în practică imediat și rezultatele se văd. Chiar se văd!

În plus, pe lângă programul online, părintele primește unul dintre cele mai fabuloase instrumente, Agenda de Parenting, în care îți poți nota idei pe care să le reții sau poți face exerciții practice pornind de la provocările pe care le ai tu în relația cu copilul tău. 

15 minute pe zi pot face o diferență enormă în viața unei familii, pentru că, pe termen lung, câștigurile sunt fabuloase. 

Relația cu copilul devine una bazată pe încredere, pe respect reciproc, pe iubire necondiționată, nu pe frică, nu pe pedepse sau pe negocieri și suferințe constante.

“Nu îmi vine să cred că e nevoie să mergi la școală să conduci mașina, dar ai voie să crești un copil fără nici măcar un curs de 40 de ore”. De ce este acum mai important ca oricând să știm să fim părinți cu școală, părinți cu acte în regulă?

Lumea se schimbă galopant. Tehnologia și ea se schimbă cu o viteză alarmantă. În acest context, este foarte ușor să te dezechilibrezi, ca om. 

Dacă nu începi să crești din interior, către exterior, adică să îți hrănești Nevoile Psihologice de Bază, cele despre care vorbeam mai devreme, riscul să te blochezi este mare. 

Pe lângă aceste aspect, pentru noi, părinții, provocarea este dublă: nu doar că trebuie să ne ținem pe noi în echilibru, dar avem lângă noi niște ”omuleți vorbăreți” care au nevoie să-i ghidăm. 

Să le fim sprijin și să-i conducem către cea mai bună variantă a lor în viața asta. Către adulții de mâine care sunt adaptabili, care sunt flexibili și care nu cad de pe picioare la prima criză economică sau personală. 

Și nu mai putem face ce făceau generațiile din urmă, pentru că atunci copiii erau educați pentru acele vremuri, metodele de creștere și educare erau bune pentru acele vremuri. 

Acum, însă, nu mai vorbim doar despre un acoperiș deasupra capului, hrană de pus pe masă și bani de trimis copilul la școală. Acum a devenit din ce în ce mai mult despre echilibru emoțional, sănătate interioară și exterioară, evident, și despre fericire. 

Iar pentru a ajunge acolo, trebuie să facem lucrurile diferit. Și studiile, cercetările ne arată ce înseamnă să facem lucrurile altfel și, iată, avem la dispoziție sute de materiale și informații care să ducă relația părinte-copil la alt nivel. 

Asta nu înseamnă că e ușor să fii părinte. Nicidecum! Ci înseamnă că acum avem ”armele” necesare să facem ca educarea copiilor să vină fără durere, fără pedepse, fără frustrare, relații rupte la adolescență sau relații superficiale la maturitate. 

Tocmai pentru că îmi doresc să ofer aceste informații, a apărut și campania ”Educă azi, ca să nu vindeci mâine”. Campanie pe care eu și colegii din echipa All About Parenting am gândit-o ca un sprijin pentru părinți, pentru această perioadă atât de provocatoare. 

Și ne dorim să le fim alături cu cât mai multe materiale, cele mai multe gratuite, tocmai pentru a trece ÎMPREUNĂ cu bine, nu doar fizic, ci și emoțional, peste aceste luni. 

De aceea, în fiecare zi de un an încoace, atât eu, cât și colegii  mei, susținem webinarii cu tematici diferite, care răspund la provocările cele mai frecvente pe care le au părinții. 

Și, iată, până azi (Martie 2021), am organizat în total 356 de webinarii gratuite, la care au participat peste 230.000 de părinți și participă în continuare. 

Și orice părinte care își dorește, poate participa gratuit. Tot ce trebuie să faci este să te înscrii și să rezervi un loc gratuit.

Câți părinți s-au înscris până acum în program? Care sunt principalele lor nevoi? Ce vor să afle mai întâi? 

Vor să afle cum să scape de durere. 

Sună dramatic puțin, însă realitatea este că părinții au înțeles că pedeapsa nu e calea, că ridicatul de ton, amenințările, negocierile nu fac decât să conducă la frică și frica duce la suferință.

Părinții au înțeles că pentru a crește copii fericiți și echilibrați pe interior e nevoie să facă altfel și vin către noi tocmai pentru că vor să învețe cum pot aborda diferit refuzurile, minciunile, tantrumurile sau lipsa de ”chef” a copiilor de a învăța. 

Până acum 15.100 de părinți au ales să învețe cu All About Parenting.

Ei și-au dorit, în primul rând, să nu se simtă singuri. 

Pentru că ni se spune: ”Nu mai bate copilul, că nu e bine!”, ”Nu e bine să-l cerți!”, ”Nu e ok să îi spui copilului tău că e leneș.”, ”Vai, dar nu e bine să îl lauzi!”… ni s-au luat toate metodele (greșite, între paranteze fie spus) de a face un copil să asculte.

Însă nu ni s-a spus ce punem în loc. 

Pentru că în continuare părinții au nevoie de copii care își strâng jucăriile, care își fac patul sau temele, care mănâncă fără să tragi de ei sau duc o sarcină până la capăt, fără să spună: ”Eu nu pot. 

Nu știu… Fă tu în locul meu!” , însă vor să ajungă la cooperare cu copiii lor fără să mai aplice frica și fără să mai rostească cuvinte pe care apoi să le regrete.

Pentru că, știi… poate din memorie se șterg unele cuvinte, dar din inimă nu se șterg. 

Și sunt cuvinte care prind rădăcini și devin răni emoționale, blocaje, frici, relații dureroase sau vieți profesionale care ne trag în jos și ne sufocă, în loc să ne facă să zburăm către cea mai bună versiune a noastră în această viață. 

Deci, da… asta cred eu că vor părinții: să ridice perdeaua gri de frică și durere de pe relația cu minunile din viața lor, relația cu copiii. (P)

Bogdan Nicolai

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

seven − six =

Advertisement

Din aceeași categorie: