„Tu nu ai voie să intrii în curtea noastră. Nu ești invitat!”, îi spune lui Nicholas un băiețel. E greu să privești și să fii mamă în acea clipă. Inima îți plânge pentru că nu poți înțelege de ce alți copii nu vor să se joace și cu băiețelul tău.
Am făcut practică într-o școală privată pe perioada facultății și am asistat la multe scene în care unul dintre copilași este exclus dintr-un grup.
Aproape în fiecare pauză exista câte un copil supărat că ceilalți nu îl bagă în seamă.
Am pățit-o și eu când eram copil, cred că, la un moment dat, fiecare dintre noi a trecut prin asta.
Ne supăram pe moment, bineînțeles, dar cu mintea de copil nu o percepeam ca pe o tragedie. Și asta pentru că, a doua zi, eram din nou prieteni.
Acum, mintea mea de adult vede și percepe ceea ce Nicholas nu poate să vadă.
Nicholas ia totul ca pe un amuzament, consideră totul o joacă. Îmi spune că e super distractiv când copiii fug de el, iar el îi urmărește. Ei sunt hoții, el e polițistul.
Are 5 ani și este cel mai mic din grupul de copii din cartierul în care locuim. Văd acest lucru ca pe un dezavantaj în relațiile lui cu ceilalți.
Sunt momente în care se joacă minunat împreună. Dar și momente în care fug de el sau în care îl resping. Într-o zi, un băiat cu 4 ani mai mare l-a trântit la pământ și a fugit.
Instinctul mamei urs a pus stăpânire pe mine. Sunt sigură că știți sentimentul. Se poate întâmpla oricând și oriunde.
Este un urs emoțional uriaș care poate face o mamă să tremure de frică sau de furie.
Deși acest instinct este în noi de pe vremea în care trăiam în peșteri și trebuia să ne apărăm copiii de fiarele pădurii, cred că, în zilele noastre, este la fel de relevant.
Am avut nevoie de mult exercițiu cu mine pentru a reuși să-mi înving furia.
Mă gândeam la Nicholas, la drama prin care probabil trece, speram să nu aibă repercursiuni pe viitor și i-am propus să plecăm de acolo.
Răspunsul lui m-a școcat. “Nu, mami, nu vreau. Vreau să rămân să mă joc cu prietenii mei“.
A fost ca un duș rece. Cum adică, îmi spuneam în minte, copiii aceștia care îl împing și apoi fug sunt prietenii lui?
L-am ridicat de jos, s-a scuturat de praf și a continuat să-l alerge pe acel băiețel. Era doar o simplă joacă și se descurca în felul lui.
Cu siguranță, eu eram mult mai supărată decât el pentru ce tocmai se întâmplase.
Deși eram gata să ripostez în locul lui, m-am calmat și mi-am continuat plimbarea cu un nod în stomac.
După câteva minute, i-am văzut jucându-se cu o minge.
Atunci, am decis să nu intervin niciodată între ei și în joaca lor decât dacă bănuiesc un pericol real pentru copiii mei.
Tentația să te bagi între ei și să faci dreptate este foarte mare. Dar nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că disputele de la locul de joacă sunt momente extrem de importante în formarea copilului, sunt adevărate cursuri de negociere, de comunicare, sunt lecții despre empatie.
Vor învața sa deosebeasca jocul de pericol, prietenii de persoane rău intenționate, vor stii cine este mai puternic decât ei și cine este mai slab.
În seara aceea, după ce i-am spus povestea înainte de culcare, Nicholas m-a întrebat câți prieteni are.
Nu am apucat să îi răspund pentru că a început să-i numere el singur. I-a inclus în lista lui pe toți copiii din cartier, fără excepție.
Tu cum reacționezi în astfel de momente ?
Ana Nicolai
