Copiii, în special bebelușii, sunt atât de vulnerabili. De când se nasc au nevoie de atât de multă îngrijire și iubire. Durează 3 luni doar că să reușească un prim nivel de independență, adică să își țină capul. Vin însă cu instincte care să le asigure supraviețuirea, iar asta înseamnă să îți țină părinții aproape în permanență. Sunt programați să protesteze la separare. Pentru că ei nu știu că tu de mergi doar până la bucătărie să speli un biberon și că în 2 minute vei fi înapoi. Se sperie și plâng, au nevoie de tine acolo.
În cazul meu, oricât de grea a fost perioada de început, m-am bucurat din plin de această nevoie a lor de apropiere.
Una dintre marile mele bucurii era ca îi puteam pupa neîncetat, fără să poată protesta.
Cine poate rezista tentației să nu pupe acele tălpițe și piciorușe grăsuțe? Eu, nu, cu siguranță.
Încă sunt multe “restricții” atunci când vine vorba de apropierea dintre bebeluș și mama, deși societatea în care trăim este din ce în ce mai tolerantă.
De curând, am fost la un botez și, fără să vreau, auzeam sfaturi necerute, din partea rudelor către mamă: “Nu trebuie să-l iei în brațe imediat.
Copilul se mai lasa și să plângă în pătuț, ca să nu fie răsfățat”, “Ai grijă! Cum îl înveți, așa îl ai.” sau “Copilul se pupă doar în somn”.
Nu cumva aceste vorbe distrug tocmai cea mai frumoasă parte a bebelușiei, când copilul doarme doar în brațele ei, când îl pupă și de 100 de ori dacă asta îți dorește și copilului îi place, când îi cântă, îl alintă, când îl crește excat cum îi simte inima?
Oamenii care dau sfaturi precum cele de mai sus, au uitat că aceste momente unice zboară repede și că nu se mai întorc.
Acum, de exemplu, mi-aș dori să-l mai pup pe Nicholas de 100 de ori, dar crezi că mă mai lasă? Nu. Nu este cel mai pupăcios copil din lume și îi respect decizia.
Din fericire, mă pupă el când vrea și mai ales când nu mă aștept. Îmi amintesc că nici mie nu-mi plăcea să fiu pupată când eram mică.
Îmi vine în minte mătușa Mirela, de care nu știam pe unde să mă mai ascund, pentru că mă pupa cu atâta ardoare încât mă umplea de salivă pe toată fața.
Cu Anais, până de curând, nu am avut problema cu pupatul, dar începe să-mi spună tot mai des că preferă să o pupe ‘’tati’’.
Este o tachinare, bineînteles, dar cert e că nu mă mai pot bucura de ea la fel de mult cum o făcem când era bebeluș.
Și atunci, mă întreb, de ce să asculți îndemnele altora? De ce să te simți vinovată mai târziu? De ce să te forțezi să culci copilul în altă cameră dacă simți ca e mai bine să doarmă lângă tine?
Atâta timp cât generațiile încă se contrazic, atâta timp cât cărțile de parenting încă nu au ajuns la un numitor comun, de ce să nu faci “greșelile” tale?
Tu ce sfaturi “necerute” ai primit despre creșterea copiilor?
Ana Nicolai
