Un singur răspuns la milioane de întrebări: Ai încredere în dezvoltarea copilului tău. Copiii noștri sunt maeștri ai auto-vindecării. Se nasc cu o capacitate extraordinară de a absorbi, de a asimila și de a înțelege lumea. Trec prin acest sistem experiențele noi și incomode și le integrează prin joc și prin expresie emoțională.
Cu toate acestea, e foarte greu să avem încredere deplină în capacitatea lor de “a trece peste” atunci când îi vedem îngroziți de monștri, de animale sau de un anumit vecin.
În loc să-i încurajăm să proceseze aceste tulburări prin emoții sau prin joc, preluăm frica lor și, protejându-i excesiv, le-o amplificăm.
Când vine vorba de frici, ne transformăm pe loc în eroii care vin și îi salvează, însă e foarte posibil să punem și mai multe paie pe foc.
Cu cele mai bune dintre intențiile noastre, riscăm să le sporim tulburările.
Un copil de 3 ani din vecini era inspăimântat de câini și de pisici. Tatăl lui mi-a spus că prima dată a observat asta în parc, când un câine mare s-a apropiat de ei.
Băiețelul a strigat cât l-au ținut plămânii, iar tatăl l-a ridicat în brațe pentru a-i oferi siguranță.
De atunci, copilul a reacționat isteric ori de câte ori vedea un câine sau o pisică (de orice dimensiune) prin apropiere sau chiar la distanță.
I-am sugerat ca data viitoare să se aplece calm lângă băiatul lui – pentru a-l proteja în cazul în care câinele ar fi agresiv – , dar să nu îl mai ridice.
Cu alte cuvinte, i-am spus să aibă mai multă încredere în puterea copilului de a procesa pericolul. A fost de acord să încerce.
După câteva zile, eram cu toții afară când o pisică de la o altă casă a traversat curtea. Băiețelul a văzut-o cu coada ochiului și a început să țipe.
Tatăl era la câțiva metri de copil, iar eu i-am făcut semn discret să rămână nemișcat. Dacă omulețul vorbăreț ar fi fost zdruncinat cu adevărat, s-ar fi putut duce singur la el.
Interesant este că băiețelul nu s-a mișcat de la locul său, ceea ce mi-a dat și mai multă încredere în întreaga situație, deși a continuat să se plângă și să își roage tatăl să îl ia în brațe.
O amică îmi spunea că fiul ei este extrem de speriat de un vecin de-al lor. Mă întreba dacă și eu cred că ar fi bine să îl evite pe omul respectiv.
Nu, după părerea mea. Dacă vecinul nu reprezintă un pericol, iar noi ne izolam copiii de tulburările normale ale vieții, ei nu vor fi capabili niciodată să le gestioneze singuri.
Este adevărat că lipsa controlului supra lucrurilor din jur îi deranjează pe cei mici. Când abia încep să își înțeleagă locul în lume și să prindă încredere în ei, apare ceva neașteptat care îi frustrează și îi alarmează din nou.
Dar, oare, nu așa este viața cu totul?
Sentimentele incomode reprezintă mai degrabă leacul decât problema. Exprimarea lor deplină este modul în care copiii noștri ajung să înțeleagă, să vindece, să facă pace, să depășească momente.
Pentru ca acest proces să decurgă normal, trebuie să rezistăm dorinței de a le bloca total.
Ai încredere și încurajază-ți copiii să simtă tot ceea ce simt la intensitate maximă. Oferă-le sprijin, timp și spațiu pentru a-și exterioriza trăirile, dar nu interveni decât atunci când pericolul este unul real.
Bogdan Nicolai
