Nu sunt nici pe departe o mamă perfectă, însă am fost crescută pentru a fi un copil perfect! Eu, tu și mulți alți adulți care acum învață de fapt cum trebuie trăită copilăria alături de omuleții lor vorbăreți. Ai grijă ce spui, vezi că se uită lumea la tine, fii atent să nu te faci de rusine, e rușine să spui aia, să faci aia- sunt lucrurile pe care le auzeam cel mai des. Dorința părinților de a crește un copil cât mai aproape de perfecțiune, cu care să se mândrească când ies din casă, a frânt multe aripi. Din păcate, mai sunt aripi frânte și azi.
Naturalețea este înlocuită cu tipare bine stabilite de societate. Acum ceva ani, mi-a atras atenția o scenă petrecută în autobuz, care cu siguranță încă se petrece zilnic.
Un băiețel statătea în genunchi pe scaun și cu fața spre geam și comenta ce vedea pe fereastră numărând taxiurile.
Mama acestuia, care se afla pe scaunul din fața lui, îl certa neîncetat și îi spunea că nu este deloc cuminte. Stai frumos, nu mai vorbi că deranjezi, pe cine mai vezi tu că face așa, e rușine să stai așa.
Copilului însă nu îi păsa și chicotea în continuare. Uitându-mă la ceilalți călători, am realizat un lucru. Cei trecuți peste aproximativ 30 de ani se uitau urât și își dădeau ochii peste cap.
O femeie aproape de vârsta pensionării i-a atras atenția celui mic că este obraznic pentru că nu o ascultă pe mama lui și deranjează. Ceilalți călători, copii de școală, tineri de liceu și facultate erau doar un zâmbet.
Se uitau la omulețul vorbăreț cât este de fericit iar fericirea lor îi făcea și pe ei să zâmbească. Atunci nu am înțeles nimic din această întâmplare.
Am realizat semnificația profundă a lecției oferite abia când copilul care chicotea pe scaunul de autobuz era al meu. Acei adulți care priveau cu indignarea comportamentul “neadecvat” al copilului erau cei cu aripile frânte.
Vorbitul în public, să îți spui părerea fără teama că ești judecat și să nu îți ascunzi emoțiile, acestea sunt aripile invizibile ale noastre.
Nu este o rușine că omulețul vorbăreț râde zgomotos în metrou, că pune un milion de întrebări de față cu alte persoane, începe să cânte în restaurant sau se agită pe scaun după o călătorie lungă cu autobuzul.
În jurul nostru vedem multe exemple de copii “perfecți”:
- copii care stau frumos la poze, în timp ce al tău iese ori cu limba scoasă, ori cu degetul în nas, ori refuză se se uită la aparat
- copii care nu comentează atunci când părinți sting lumina pentru culcare. Da, omulețul tău vorbăreț are toate dorințe pământului când se face întuneric în cameră: îmi e foame, îmi e sete, fac pipi, fac caca, unde a plecat soarele, vreau să îmi mai citești o poveste… iar lista poate continua
- copii care merg frumos pe stradă de mână cu mama, în timp ce tu alergi cu disperare după al tău. Rectific, în timp ce tu faci sport la fiecare plimbare
- copii care mănâncă tot din farfurie fără să păteze bluza, în timp ce al tău are trei șervețele la gât, cățelul abia mai face față să mănânce ce e pe jos iar tu îți ștergi cu calm sosul de pe ochelari
Toți acești copii “perfecți” pe care îi vedem la televizor, pe internet sau în reviste, sunt “perfecți” câteva minute, cât să surprindă părintele “perfecțiunea” cu care să se mândrească.
Lăsați copiii să fie naturali, să rădă zgomotos, să se joace și să le crească aripi pline de încredere.
Tu cum faci față “perfecțiunii” impuse de societate?
Mihaela Viziru
Mihaela Viziru este mămică de omuleț vorbăreț de 4 ani. La fel de vorbăreață este și ea, ar discuta ore întregi despre copii și călătorii. Adoră să scrie și să împărtășească experiențe, “sfaturi” și (ne)realizări cu alți părinți. Cu o experiență de 10 ani în presa “serioasă”, pentru oameni mari, își găsește refugiul în scrierile pentru omuleții noștri vorbăreți.
