Dinozaurii au închis ochii, mașinile au oprit motoarele, leul s-a tolănit la locul lui. Sting lumina, închid ușa și cu pași mici intru în camera alăturată. Mă furișez în patul lor mare și cald. Trag pilota și aștept cuminte.
– Iubire, e timpul să mergi în camera ta la somn.
Se aplecă spre mine și, cu brațele lui puternice, tati mă ridică din culcușul pe care mi-l făcusem în patul lor. Strâng picioarele la pieptul lui și refuz să îmi descolăcesc mâinile din jurul gâtului atunci când ajungem lângă patul meu.
– Mâine ne trezim de dimineață să mergem la grădiniță, așa că trebuie să ne culcăm. E târziu și uite, toate jucăriile dorm deja.
Îmi desfac brațele și îmi las corpul să alunece în așternutul rece. Tati mă sărută de noapte bună, stinge lumina și apoi aud doar pașii cum se depărtează. Mă simt ca o furnică într-un pat de elefant. Pătura parcă nu îmi ține de cald iar mirosul din cameră îmi pare străin.
– Mami, nu pot sa dorm.
Se aprinde lumina și, deodată, camera se umple de iubire.
– Ce este puișor? Nu poți să dormi?
– Nu vreau să dorm singur, vreau să dorm cu tine.
– Iubire, dar uite câte jucării ai. Uite ce mașinuță frumoasă e lângă tine în pat. Și este galbenă, culoarea ta preferată.
Privesc câteva clipe la mașinuța din mâna mea apoi îmi mut privirea la jucăriile din cameră. Mă uit la mami care îmi cuprinde toată ființa cu privirea ei și decid să îi spun adevărul.
– Jucăriile nu mă țin de mână până adorm. Jucăriile nu mă pot lua în brațe. Jucăriile nu au mirosul tău. Jucăriile nu au ochi să se uite la mine. Jucăriile nu sunt mami…
Am simțit apoi cea mai dulce îmbrățișare și câteva picături calde mi-au udat părul. Aceleași picături șiroiau pe obrajii mamei, în timp ce vedeam cel mai senin zâmbet.
Dimineața m-a prins în patul lor mare.
Mihaela Viziru
Articol din seria “Gândurile lui David”
